Prefață

La începutul binecuvântatei Reforme, înțelepții și evlavioșii noștri înaintași s-au îngrijit să așeze o rânduială pentru îndreptarea multor lucruri pe care atunci, prin Cuvânt, le-au descoperit a fi deșarte, greșite, superstițioase și idolatre în închinarea publică adusă lui Dumnezeu. Aceasta a făcut ca mulți oameni evlavioși și învățați să se bucure mult de Cartea Rugăciunii Comune, așezată atunci; căci, odată înlăturate liturghia și restul slujbei latine, închinarea publică se săvârșea în limba noastră proprie: mulți dintre oamenii de rând au primit și ei folos auzind Scripturile citite în limba lor, ele fiindu-le mai înainte ca o carte pecetluită.

Totuși, o experiență lungă și tristă a arătat limpede că Liturghia folosită în Biserica Angliei (cu toate strădaniile și intențiile religioase ale celor ce au alcătuit-o) s-a dovedit o pricină de poticnire, nu doar pentru mulți evlavioși de acasă, ci și pentru bisericile reformate de peste hotare. Căci, ca să nu mai vorbim de impunerea citirii tuturor rugăciunilor, care i-a sporit foarte mult povara, numeroasele ceremonii nefolositoare și împovărătoare cuprinse în ea au pricinuit mult rău, atât tulburând conștiințele multor slujitori și oameni evlavioși, care nu li se puteau supune, cât și lipsindu-i de rânduielile lui Dumnezeu, de care nu se puteau bucura fără a se conforma sau a subscrie acelor ceremonii. Mulți creștini buni au fost, prin aceasta, ținuți departe de masa Domnului; iar diferiți slujitori destoinici și credincioși au fost opriți de la exercitarea slujirii lor (punând astfel în primejdie multe mii de suflete, într-o vreme de o așa lipsă de păstori credincioși) și lipsiți de mijloacele lor de trai, spre pieirea lor și a familiilor lor. Prelații și partida lor s-au străduit să ridice prețuirea ei la o asemenea înălțime, de parcă n-ar fi existat printre noi altă închinare, sau alt mod de a ne închina lui Dumnezeu, decât numai Cartea de slujbă; spre marea împiedicare a predicării Cuvântului, și (în unele locuri, mai ales în vremea din urmă) spre înlăturarea ei ca nefolositoare, sau, în cel mai bun caz, ca mult inferioară citirii rugăciunii comune; pe care mulți oameni neștiutori și superstițioși au făcut-o nu cu mult mai bună decât un idol, aceștia, mulțumindu-se cu prezența lor la acea slujbă și cu osteneala buzelor lor de a lua parte la ea, s-au împietrit astfel în neștiința și nepăsarea lor față de cunoștința mântuitoare și adevărata evlavie.

Între timp, papistașii se lăudau că respectiva carte era, într-o mare parte a slujbei ei, o îngăduință față de ei; și astfel s-au întărit nu puțin în superstiția și idolatria lor, așteptând mai degrabă întoarcerea noastră la ei, decât străduindu-se spre reformarea lor înșiși: așteptare în care au fost, în vremea din urmă, foarte mult încurajați atunci când, sub pretinsa îndreptățire de a impune ceremoniile de mai înainte, altele noi erau zilnic impuse Bisericii.

Adăugați la aceasta (lucru ce nu fusese prevăzut, dar care de atunci s-a împlinit) faptul că Liturghia a fost un mare mijloc, pe de o parte, de a face și de a spori o slujire trândavă și nezidicioare, care se mulțumea cu forme fixe, alcătuite pentru ea de alții, fără ca slujitorii înșiși să se silească a exercita darul rugăciunii, cu care Domnul nostru Isus Hristos binevoiește să înzestreze pe toți slujitorii Săi pe care îi cheamă la acea slujbă: iar, pe de altă parte, ea a fost (și ar fi întotdeauna, dacă ar continua) o pricină de ceartă și de neîncetată vrajbă în Biserică, și o cursă atât pentru mulți slujitori evlavioși și credincioși, care au fost prigoniți și reduși la tăcere din această pricină, cât și pentru alții cu însușiri de nădejde, mulți dintre care au fost, și mai mulți încă ar fi fost, abătuți de la orice gând de a intra în slujire spre alte îndeletniciri; mai ales în aceste vremuri din urmă, în care Dumnezeu dăruiește poporului Său mijloace mai multe și mai bune pentru descoperirea greșelii și a superstiției, și pentru dobândirea cunoștinței în tainele evlaviei, și a darurilor în predicare și în rugăciune.

Pentru aceste considerente, și pentru multe altele asemenea de însemnate cu privire la întreaga carte în general, și din pricina diferitelor amănunte cuprinse în ea; nu din vreo dragoste de noutate, sau din intenția de a-i micșora pe primii noștri reformatori (despre care suntem încredințați că, dacă ar fi acum în viață, s-ar alătura nouă în această lucrare, și pe care îi recunoaștem drept unelte alese, ridicate de Dumnezeu, pentru a începe curățirea și zidirea casei Sale, și dorim ca ei să fie păstrați de noi și de urmași într-o veșnică aducere-aminte, cu recunoștință și cinste), ci pentru ca noi să putem, într-o oarecare măsură, răspunde purtării de grijă îndurătoare a lui Dumnezeu, care în vremea aceasta ne cheamă la o mai deplină reformă, și să ne putem mulțumi propriile conștiințe, și să răspundem așteptării celorlalte biserici reformate, și dorințelor multora dintre cei evlavioși dintre noi, și totodată să dăm o mărturie publică a strădaniilor noastre pentru unitate în închinarea dumnezeiască, pe care am făgăduit-o în Legământul și Uniunea noastră Solemnă: după ce am chemat cu stăruință și adeseori Numele lui Dumnezeu, și după multă chibzuință, nu cu carnea și sângele, ci cu Sfântul Său Cuvânt, am hotărât să lăsăm deoparte Liturghia de mai înainte, împreună cu numeroasele rituri și ceremonii folosite mai înainte în închinarea adusă lui Dumnezeu; și ne-am înțeles asupra acestui Îndrumar următor pentru toate părțile închinării publice, la vremuri obișnuite și neobișnuite. În care grija noastră a fost să înfățișăm acele lucruri care sunt de instituire dumnezeiască în fiecare rânduială; iar celelalte lucruri ne-am străduit să le înfățișăm potrivit regulilor înțelepciunii creștine, în acord cu regulile generale ale Cuvântului lui Dumnezeu; înțelesul nostru fiind numai acela ca, fiind cunoscute de toți capetele generale, sensul și scopul rugăciunilor, și celelalte părți ale închinării publice, să poată exista o înțelegere a tuturor bisericilor în acele lucruri care alcătuiesc substanța slujbei și a închinării aduse lui Dumnezeu; și ca slujitorii să fie astfel îndrumați, în administrările lor, să păstreze o asemenea sănătate a doctrinei și a rugăciunii, și să aibă, dacă va fi nevoie, un oarecare ajutor și mijloace; și totuși, astfel încât să nu devină prin aceasta leneși și nepăsători în a stârni darurile lui Hristos în ei; ci ca fiecare, prin meditație, prin luarea aminte asupra lui însuși și asupra turmei lui Dumnezeu ce i-a fost încredințată, și prin înțeleapta observare a căilor Providenței dumnezeiești, să se îngrijească să-și înzestreze inima și limba cu mijloace suplimentare sau alte materiale de rugăciune și îndemn, după cum va fi de trebuință la orice ocazie.