Cu privire la vizitarea bolnavilor

Este datoria slujitorului nu numai să-i învețe pe oamenii încredințați grijii sale în public, ci și în particular; și mai ales să-i admonesteze, să-i îndemne, să-i mustre, și să-i mângâie, la toate prilejurile potrivite, atât cât timpul, puterile, și siguranța sa personală o vor îngădui.

El trebuie să-i admonesteze, în vreme de sănătate, să se pregătească pentru moarte; și, în acest scop, ei trebuie adesea să vorbească cu slujitorul lor despre starea sufletelor lor; iar, în vremuri de boală, să-i ceară sfatul și ajutorul, din vreme și la momentul potrivit, înainte ca puterile și mintea lor să-i părăsească.

Vremurile de boală și de necaz sunt prilejuri deosebite puse în mâna lui de Dumnezeu, spre a sluji un cuvânt la vreme sufletelor obosite: căci atunci conștiințele oamenilor sunt, sau ar trebui să fie, mai trezite spre a se gândi la starea lor duhovnicească pentru veșnicie; iar Satan, la rândul lui, profită atunci pentru a-i împovăra mai mult cu ispite grele și apăsătoare: de aceea slujitorul, fiind chemat, și mergând la cel bolnav, trebuie să se aplece, cu toată blândețea și dragostea, spre a-i sluji un bine duhovnicesc sufletului său, în acest sens.

El poate, pornind de la boala prezentă, să-l învețe din Scriptură că bolile nu vin din întâmplare, nici doar din tulburări ale trupului, ci prin înțeleapta și rânduita călăuzire a bunei mâini a lui Dumnezeu asupra fiecărei persoane anume lovite de ele. Și că, fie că este pusă asupra lui din nemulțumire pentru păcat, spre îndreptarea și îmbunătățirea lui, fie spre încercarea și exersarea harurilor sale, fie pentru alte scopuri deosebite și alese, toate suferințele lui se vor întoarce spre folosul lui, și vor lucra împreună spre binele lui, dacă el se va strădui cu sinceritate să facă o folosire sfințită a acestei cercetări a lui Dumnezeu, nici disprețuind mustrarea Lui, nici obosind de îndreptarea Lui.

Dacă îl bănuiește de neștiință, să-l cerceteze în principiile religiei, mai ales în privința pocăinței și a credinței; și, după cum va vedea de cuviință, să-l învețe firea, folosul, măreția, și necesitatea acelor haruri; ca și despre legământul harului; și despre Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitorul lui; și despre iertarea păcatelor prin credința în El.

Să-l îndemne pe bolnav să se cerceteze pe sine, să caute și să încerce căile sale de mai înainte, și starea sa față de Dumnezeu.

Iar dacă bolnavul va destăinui vreo neliniște, îndoială, sau ispită ce zace asupra lui, să i se dea învățături și lămuriri spre a-l mulțumi și a-l liniști.

Dacă se arată că el nu are un simțământ cuvenit al păcatelor sale, trebuie folosite strădanii spre a-l încredința de păcatele sale, de vina și de răsplata lor cuvenită; de spurcăciunea și întinarea pe care sufletul le dobândește prin ele; și de blestemul legii, și mânia lui Dumnezeu, ce li se cuvin; ca el să fie cu adevărat mișcat și smerit din pricina lor: și, totodată, să i se facă cunoscută primejdia amânării pocăinței, și a neglijării mântuirii oferite oricând; spre a-i trezi conștiința, și a-l scoate dintr-o stare de amorțeală și de siguranță nesăbuită, spre a înțelege dreptatea și mânia lui Dumnezeu, înaintea căruia nimeni nu poate sta în picioare, în afară de cel care, pierdut în sine însuși, se prinde de Hristos prin credință.

Dacă el s-a străduit să umble pe căile sfințeniei, și să-I slujească lui Dumnezeu în neprihănire, deși nu fără multe greșeli și slăbiciuni; sau, dacă duhul lui este zdrobit de simțământul păcatului, ori este doborât din lipsa simțământului bunăvoinței lui Dumnezeu; atunci se cuvine să-l ridice, punându-i înainte belșugul și deplinătatea harului lui Dumnezeu, îndestularea neprihănirii în Hristos, ofertele pline de har din Evanghelie, că toți cei ce se pocăiesc, și cred din toată inima în îndurarea lui Dumnezeu prin Hristos, lepădând propria lor neprihănire, vor avea viață și mântuire în El. Poate fi de folos, de asemenea, să i se arate că moartea nu are în ea niciun rău duhovnicesc de care să se teamă cei ce sunt în Hristos, pentru că păcatul, boldul morții, a fost înlăturat de Hristos, care i-a izbăvit pe toți cei ai Săi din robia fricii de moarte, a biruit mormântul, ne-a dat biruința, și El Însuși a intrat în slavă spre a pregăti un loc pentru poporul Său: astfel încât nici viața, nici moartea nu vor putea să-i despartă de dragostea lui Dumnezeu în Hristos, în care unii ca aceștia sunt siguri, deși acum trebuie să fie așezați în țărână, spre a dobândi un înviere plină de bucurie și de slavă spre viața veșnică.

De asemenea, i se poate da sfatul de a se feri de o încredere neîntemeiată în îndurare, sau în bunătatea stării sale pentru cer, astfel încât să tăgăduiască orice merit în el însuși, și să se arunce cu totul asupra lui Dumnezeu pentru îndurare, în singurele merite și mijlocire ale lui Isus Hristos, care S-a angajat pe Sine să nu-i lepede niciodată pe cei ce vin la El în adevăr și sinceritate. Trebuie luată de asemenea grijă ca bolnavul să nu fie doborât în deznădejde printr-o astfel de înfățișare aspră a mâniei lui Dumnezeu ce i se cuvine pentru păcatele sale, care să nu fie îndulcită de o înfățișare simțită a lui Hristos și a meritului Său, ca ușă de nădejde pentru orice credincios pocăit.

Când bolnavul este cel mai bine așezat, poate fi cel mai puțin tulburat, iar celelalte slujbe necesare din jurul lui cel mai puțin împiedicate, slujitorul, dacă i se cere, se va ruga împreună cu el, și pentru el, în acest sens:

„Mărturisind și plângând păcatul originar și cel săvârșit; starea mizerabilă a tuturor prin fire, ca fii ai mâniei, și sub blestem; recunoscând că toate bolile, suferințele, moartea, și chiar iadul, sunt urmările și efectele cuvenite ale acestora; implorând îndurarea lui Dumnezeu pentru bolnav, prin sângele lui Hristos; rugându-L pe Dumnezeu să-i deschidă ochii, să-i descopere păcatele sale, să-l facă să se vadă pierdut în sine însuși, să-i facă cunoscută pricina pentru care Dumnezeu îl lovește, să-i descopere sufletului său pe Isus Hristos spre neprihănire și viață, să-i dea Duhul Său Sfânt, spre a zidi și a întări credința care se prinde de Hristos, spre a lucra în el dovezi mângâietoare ale dragostei Sale, spre a-l înarma împotriva ispitelor, spre a-i lua inima de la lume, spre a sfinți cercetarea lui de acum, spre a-l înzestra cu răbdare și tărie de a o purta, și spre a-i da stăruință în credință până la sfârșit.

Că, dacă va plăcea lui Dumnezeu să-i mai adauge zile, El să binevoiască a binecuvânta și a sfinți toate mijloacele însănătoșirii sale; să înlăture boala, să-i înnoiască puterile, și să-l facă în stare să umble vrednic de Dumnezeu, printr-o aducere-aminte credincioasă, și o păzire cu sârguință a acelor jurăminte și făgăduințe de sfințenie și ascultare pe care oamenii au obiceiul să le facă în vremuri de boală, ca el să-L slăvească pe Dumnezeu în partea rămasă a vieții sale.

Iar, dacă Dumnezeu a hotărât să-i încheie zilele prin această cercetare de acum, el să poată afla o astfel de dovadă a iertării tuturor păcatelor sale, a părtășiei sale cu Hristos, și a vieții veșnice prin Hristos, care să facă să i se înnoiască omul lăuntric, în timp ce omul din afară i se ofilește; ca el să poată privi moartea fără frică, să se arunce cu totul asupra lui Hristos fără îndoială, să dorească să fie dezlegat și să fie cu Hristos, și astfel să primească sfârșitul credinței sale, mântuirea sufletului său, prin singurele merite și mijlocire ale Domnului Isus Hristos, singurul nostru Mântuitor și Răscumpărător îndeajuns de Sine.”

Slujitorul trebuie să-l admonesteze de asemenea (după cum va fi cazul) să-și pună casa în rânduială, spre a preveni neplăcerile; să se îngrijească de plata datoriilor sale, și să facă restituire sau despăgubire acolo unde a făcut vreun rău; să se împace cu cei cu care a fost în neînțelegere, și să ierte pe deplin tuturor oamenilor greșelile lor față de el, așa cum el însuși așteaptă iertare din mâna lui Dumnezeu.

În sfârșit, slujitorul poate folosi acest prilej pentru a-i îndemna pe cei din jurul bolnavului să se gândească la propria lor moarte, să se întoarcă la Domnul, și să facă pace cu El; în vreme de sănătate să se pregătească pentru boală, moarte, și judecată; și în toate zilele timpului lor rânduit, să aștepte astfel până le va veni schimbarea, ca atunci când Hristos, care este viața noastră, Se va arăta, ei să se poată arăta și ei împreună cu El în slavă.