Despre postul public solemn

Atunci când asupra unui popor sunt fie aduse judecăți mari și însemnate, fie acestea sunt vădit iminente, fie sunt vădit meritate prin niște provocări nemaipomenite; ca și atunci când trebuie căutată și dobândită vreo binecuvântare deosebită, postul public și solemn (care trebuie să dureze ziua întreagă) este o datorie pe care Dumnezeu o așteaptă de la acel neam sau popor.

Un post religios cere abținere totală, nu doar de la orice hrană (afară de cazul în care slăbiciunea trupească face pe cineva vădit incapabil să reziste până la sfârșitul postului, caz în care se poate lua ceva, dar foarte cu măsură, spre susținerea firii, atunci când este gata să leșine), ci și de la orice muncă lumească, discuții și gânduri, și de la toate desfătările trupești, și cele asemenea (deși în alte vremuri îngăduite), veșminte scumpe, podoabe, și cele asemenea, în timpul postului; și cu atât mai mult de la orice este prin natura sau folosința lui de sminteală și supărător, precum îmbrăcăminte țipătoare, purtări și gesturi desfrânate, și alte deșertăciuni ale amândurora sexelor; lucru pe care îl recomandăm tuturor slujitorilor, în locurile lor, să-l mustre cu sârguință și cu râvnă, ca și în alte vremuri, dar mai ales la post, fără a ține seama de fața omului, după cum va fi prilejul.

Înainte de întrunirea publică, fiecare familie și fiecare persoană în parte trebuie, în particular, să folosească toată grija evlavioasă spre a-și pregăti inimile pentru o astfel de lucrare solemnă, și să fie devreme la adunare.

O parte cât mai mare din zi, pe cât se poate cu conveniență, trebuie petrecută în citirea și predicarea publică a Cuvântului, cu cântarea psalmilor, potriviți pentru a stârni simțăminte cuvenite unei asemenea datorii: dar mai ales în rugăciune, în acest sens sau asemenea: „Dând slavă marii Maiestăți a lui Dumnezeu, Creatorul, Păzitorul, și Stăpânitorul suprem al întregii lumi, spre a ne mișca astfel mai bine cu o sfântă evlavie și cutremur față de El; recunoscând îndurările Lui multiple, mari, și pline de dragoste, mai ales față de biserică și de neam, spre a ne înmuia și a ne smeri inimile înaintea Lui cu mai multă putere; mărturisind cu smerenie păcate de tot felul, cu diferitele lor agravări; îndreptățind judecățile drepte ale lui Dumnezeu, ca fiind cu mult mai mici decât merită păcatele noastre; totuși, cu smerenie și stăruință, rugându-L pentru îndurarea și harul Său, pentru noi înșine, pentru biserică și neam, pentru regele nostru, și pentru toți cei în autoritate, și pentru toți ceilalți pentru care suntem datori să ne rugăm (după cum va cere nevoia prezentă), cu o stăruință și lărgire mai deosebită decât în alte vremuri; aplicând prin credință făgăduințele și bunătatea lui Dumnezeu spre iertare, ajutor, și izbăvire din relele simțite, temute, sau meritate; și spre dobândirea binecuvântărilor de care avem nevoie și pe care le așteptăm; împreună cu dăruirea noastră întreagă și pentru totdeauna Domnului.”

În toate acestea, slujitorii, care sunt gurile poporului către Dumnezeu, trebuie să vorbească astfel din inimile lor, după o chibzuire serioasă și temeinică asupra lor, încât atât ei înșiși, cât și poporul lor, să fie foarte mișcați, și chiar înduioșați prin aceasta, mai ales cu întristare pentru păcatele lor; ca ea să fie într-adevăr o zi de adâncă umilință și de chinuire a sufletului.

Trebuie făcută o alegere deosebită a acelor Scripturi ce vor fi citite, și a acelor texte pentru predicare, care pot cel mai bine lucra inimile ascultătorilor spre lucrarea deosebită a zilei, și îi pot dispune cel mai mult spre umilință și pocăință: stăruind mai mult asupra acelor amănunte despre care observația și experiența fiecărui slujitor îi spune că sunt cele mai potrivite pentru zidirea și îndreptarea acelei adunări căreia îi predică.

Înainte de încheierea îndatoririlor publice, slujitorul trebuie, în numele său și al poporului, să angajeze inima sa și inimile lor să fie ale Domnului, cu scop și hotărâre mărturisite de a îndrepta orice este greșit printre ei, și mai ales acele păcate de care s-au făcut mai vădit vinovați; și să se apropie de Dumnezeu, și să umble mai strâns și mai credincios cu El, într-o ascultare nouă, mai mult decât oricând înainte.

El trebuie de asemenea să admonesteze poporul, cu toată stăruința, că lucrarea acelei zile nu se sfârșește cu îndatoririle ei publice, ci că ei trebuie astfel să folosească restul zilei, și al întregii lor vieți, întărind în ei înșiși și în familiile lor, în particular, toate acele simțăminte și hotărâri evlavioase pe care le-au mărturisit în public, astfel încât ele să rămână statornice în inimile lor pentru totdeauna, iar ei înșiși să poată afla mai simțitor că Dumnezeu a mirosit un miros plăcut în Hristos din faptele lor, și este împăcat față de ei, prin răspunsuri de har, iertând păcatul, îndepărtând judecățile, abătând sau împiedicând molimele, și dăruind binecuvântări, potrivite cu starea și rugăciunile poporului Său, prin Isus Hristos.

Pe lângă posturile solemne și generale poruncite de autoritate, socotim că, în alte vremuri, adunările pot ține zile de post, după cum providența dumnezeiască le va da pricină deosebită; și de asemenea că familiile pot face la fel, atâta vreme cât nu este în zilele în care adunarea căreia îi aparțin trebuie să se întrunească pentru post, sau pentru alte îndatoriri publice de închinare.