Prezentare

Mărturisirea Scoțiană nu este un document al Adunării de la Westminster: este cu aproape nouăzeci de ani mai veche. Este prima mărturisire de credință a Bisericii reformate a Scoției, cea pe care această Biserică a mărturisit-o din 1560 până când a adoptat Mărturisirea de credință de la Westminster, în 1647. Este, așadar, mărturisirea pe care cea de la Westminster a venit să o înlocuiască, și cea pe care comisarii scoțieni o știau pe de rost când și-au luat locul în Adunare. De aceea o includem aici, la începutul documentelor anexe, ca antecedent.

S-a născut în doar câteva zile. În august 1560, după moartea regentei Maria de Guise și plecarea trupelor franceze, s-a întrunit la Edinburgh Parlamentul care avea să înfăptuiască Reforma. Baronii și pastorii care cereau reformarea religiei au primit sarcina de a rezuma în scris doctrina pe care voiau să o vadă statornicită, iar în patru zile au înfățișat această Mărturisire. Au redactat-o șase pastori, cunoscuți drept „cei șase Ioani”, pentru că toți purtau acest nume: John Knox, John Winram, John Spottiswoode, John Willock, John Douglas și John Row. La 17 august 1560, cele trei stări au citit-o în plenul Parlamentului și au ratificat-o „ca doctrină sănătoasă și dreaptă, întemeiată pe adevărul infailibil al Cuvântului lui Dumnezeu”. Regina Maria, care trăia în Franța, nu a aprobat-o niciodată; Parlamentul a ratificat-o din nou în 1567, pe atunci sub Iacob al VI-lea.

Se vede că au scris-o oameni care tocmai trecuseră prin persecuție și război. Prefața vorbește despre „furia Satanei” împotriva lor și despre un an întreg de frământări și adaugă o invitație pe care puține mărturisiri o fac: dacă cineva găsește în ea ceva potrivnic Cuvântului lui Dumnezeu, să o spună în scris, iar ei făgăduiesc să-i dea satisfacție din Scriptură sau să se îndrepte. Urmează douăzeci și cinci de articole, de la Dumnezeu și creație până la învierea cărnii, scrise cu mai multă căldură decât precizie tehnică. Articolul XVIII dă cele trei semne după care se recunoaște adevărata Biserică: predicarea adevărată a Cuvântului, dreapta administrare a sacramentelor și disciplina bisericească exercitată cu dreptate. Articolul XX afirmă că conciliile pot greși și că hotărârile lor obligă numai în măsura în care sunt dovedite prin Scriptură. Articolul XXI respinge atât transsubstanțierea, cât și pe cei care fac din sacramente „doar semne goale și deșarte”. Iar articolul XXIV le încredințează dregătorilor civili păstrarea și curățirea religiei.

Citită alături de Mărturisirea de credință de la Westminster, se vede cât de mult s-a schimbat în nouăzeci de ani și cât de mult a rămas la fel. Doctrina este aceeași; ceea ce se schimbă este gradul de precizie. Mărturisirea Scoțiană nu are un capitol despre legământ și nu dezvoltă îndreptățirea sau înfierea așa cum o va face Westminster; în schimb, vorbește cu mai multă vioiciune despre Biserică și despre sacramente, iar limbajul ei este mai mult de predică decât de definiție. Westminster nu o contrazice: o rânduiește, o completează și o șlefuiește după încă un secol de controverse.

Nici nu a dispărut în 1647. Legământul Național din 1638, pe care îl publicăm de asemenea, îi obliga pe semnatari să mențină „Mărturisirea de Credință” ratificată de Parlament, adică pe aceasta. Iar când Adunarea Generală a aprobat Mărturisirea de credință de la Westminster, în 1647, a făcut-o ca parte a uniformității făgăduite în Legământul Solemn și Liga, fără să o declare greșită pe cea anterioară: Biserica Scoției nu și-a schimbat credința, ci mărturisirea.

Originalul este scris în scoțiana medie, limba Edinburghului în secolul al XVI-lea. Pentru textul englez publicăm versiunea tipărită la Londra în 1644, în cadrul Istoriei Reformei a lui John Knox, în ediția lui David Buchanan, care este forma în care o citeau cititorii englezi pe vremea Adunării; o reproducem cu ortografia ei și cu referințele biblice pe care această tipăritură le pune pe margine. Am comparat-o frază cu frază cu textul scoțian din 1560, așa cum îl consemnează registrele Parlamentului, iar acolo unde tipăritura din 1644 se abătea de la sensul originalului (omitea o negație, sărea o propoziție sau schimba un cuvânt cu altul) am corectat-o după textul scoțian; referințele de pe margine care nu pot exista au fost corectate cu ajutorul ediției scoțiene din 1681. Engleza din 1644 nu conține fraza cu care registrul Parlamentului încheie Mărturisirea: „Aceste acte și articole au fost citite în fața Parlamentului și ratificate de cele trei stări ale acestui regat la Edinburgh, în ziua a șaptesprezecea a lunii august, în anul Domnului o mie cinci sute șaizeci”.