Cei 150 de psalmi cu melodiile de la Geneva

O psaltire poate părea străină de un site dedicat unei mărturisiri de credință și catehismelor ei, dar pentru Reformă, și în special pentru Adunarea de la Westminster, cântarea psalmilor era nedespărțită de reforma Bisericii. Mărturisirea numără printre părțile obișnuite ale închinării „cântarea psalmilor cu har în inimă” (CFW 21.5), iar Directorul pentru închinarea publică dedică un capitol acestei datorii: „Este datoria creștinilor să-L laude pe Dumnezeu în public, cântând psalmi împreună în adunare, și de asemenea în particular, în familie”. Adunarea nu s-a mărginit să o poruncească: la cererea Parlamentului a revizuit o versiune metrică a psalmilor în engleză, cea a lui Francis Rous, pe care Biserica Scoției a corectat-o și a adoptat-o în 1650. Această psaltire scoțiană a fost cântată timp de secole alături de Mărturisire și de Catehisme.

Timp de generații, bisericile care au primit aceste documente au cântat în închinare numai psalmii, și nu din obicei, ci din convingere. Este urmarea aceluiași principiu care rânduiește toată închinarea: lui Dumnezeu trebuie să I se aducă închinare numai așa cum a poruncit El, și nu după născocirile oamenilor. În închinare nu cântăm ca să exprimăm ce vrem noi să-I spunem lui Dumnezeu, ci ca să-L lăudăm cu cuvintele pe care El Însuși ni le-a dat. Iar Dumnezeu ne-a dat o carte întreagă de laude, inspirată de Duhul Său și menită să fie cântată de poporul Său. Când Ezechia a restabilit închinarea de la templu, a poruncit să fie lăudat DOMNUL „cu cuvintele lui David și ale profetului Asaf” (2 Cron. 29:30), iar Domnul Isus Însuși, în noaptea în care a fost vândut, a cântat cu ucenicii Săi imnul Paștelui, care erau psalmii (Mat. 26:30).

Când apostolul poruncește să cântăm „cu psalmi și cu cântări de laudă și cu cântări spirituale” (Efes. 5:19; Col. 3:16), nu deschide ușa compozițiilor omenești. Aceste trei nume sunt cele pe care Biblia greacă folosită de apostoli le dă înșiși psalmilor în titlurile lor, iar calificativul „spirituale” îi arată ca lucrare a Duhului. Niciun imn omenesc, oricât de frumos și de ortodox ar fi, nu poate pretinde pentru sine ceea ce numai psalmii au: să fie Cuvântul lui Dumnezeu.

Cântarea psalmilor nu sărăcește lauda Bisericii, ci o lărgește. În ei se află întreaga experiență a credinciosului, de la deznădejde până la bucurie, și în ei este Hristos: suferința Sa, învierea Sa și împărăția Sa, vestite cu veacuri înainte de venirea Sa. Cine cântă psalmii învață să se roage cu cuvintele lui Hristos și să vadă întreaga istorie în lumina împărăției Sale.

Psaltirea de față adună această moștenire. Melodiile ei sunt cele ale Psaltirii de la Geneva, pe care a promovat-o Calvin și care a fost completată în 1562 cu textele lui Clément Marot și Teodor Beza: prima mare psaltire a Reformei, din care s-au adăpat toate bisericile reformate, inclusiv cele din Scoția și Anglia. Versurile ei sunt versiunile metrice în spaniolă ale lui Jorge Ruiz Ortiz, din cartea sa Los salmos en rima española, publicate aici cu permisiunea lui. Fiecare psalm poate fi citit, ascultat și cântat, alături de textul psalmului din Biblie. Fie ca ele să slujească pentru ca în bisericile și în casele noastre să se audă din nou, ca în zilele Reformei, laudele pe care Dumnezeu Însuși le-a pus în gura poporului Său.