Prezentare

Acest Director are o origine diferită de a celorlalte documente din această colecție. Nu l-a redactat Adunarea de la Westminster, ci Adunarea Generală a Bisericii Scoției, care l-a aprobat în august 1647 ca o completare a Directorului pentru închinarea publică. Dacă acela rânduia închinarea congregației, acesta o rânduiește pe cea care I se aduce lui Dumnezeu în casă și în taină. De aceea edițiile scoțiene l-au tipărit întotdeauna împreună cu documentele de la Westminster, și așa îl includem și noi aici.

Mărturisirea de credință deosebește trei sfere ale închinării: „Lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm în orice loc, în duh și în adevăr, fie zilnic în familii, fie individual, în taină, sau în adunările publice, în solemnitate” (CFW 21.6). Închinarea publică nu o înlocuiește pe cea a familiei, nici pe cea a fiecărui credincios în singurătate, și nici acestea nu o înlocuiesc pe cea dintâi: toate trei se susțin una pe alta. Un popor care Îl caută pe Dumnezeu doar duminica, la biserică, cu greu Îl va căuta bine acolo.

Familia este prima școală a credinței. Dumnezeu a spus despre Avraam: „Eu îl cunosc și știu că va porunci fiilor lui și casei lui după el să țină Calea DOMNULUI” (Gen. 18:19), iar Iosua și-a rezumat viața într-o hotărâre: „eu și casa mea vom sluji DOMNULUI” (Ios. 24:15). Părinților li se poruncește să-și crească copiii „în disciplina și învățătura Domnului” (Efes. 6:4). Directorul dă o formă concretă acestei porunci: cere ca familia să se adune pentru rugăciune și laude și pentru citirea Scripturii, cu o catehizare limpede care să-i ajute pe cei mai simpli să tragă folos din închinarea publică; iar în ziua Domnului, la întoarcerea de la adunare, capul familiei să repete cu ai săi ceea ce au auzit și să închine restul zilei catehizării și convorbirii despre Cuvânt. Thomas Manton, în Epistola către cititor, care poate fi citită pe acest site, a rezumat-o astfel: „Familia este seminarul Bisericii și al Statului; și dacă copiii nu au principii bune acolo, totul eșuează”.

Biserica Scoției lua această datorie foarte în serios. Actul care aprobă Directorul le poruncește pastorilor și prezbiterilor să cerceteze, familie cu familie, dacă vreuna neglija închinarea în familie; iar capul familiei care, după ce fusese mustrat în privat și apoi de consistoriu, stăruia în această neglijență, trebuia să fie oprit de la Cina Domnului până când se îndrepta. În același timp, Directorul păstrează rânduiala: nu îngăduie ca închinarea în familie să degenereze în întruniri ale mai multor familii care să concureze cu congregația, nici să fie condusă de trândavi și vagabonzi care, „sub pretextul unei chemări”, se strecoară în case, pentru că scopul lui era „a încuraja evlavia, a menține unitatea și a evita schisma și dezbinarea”.

Astăzi închinarea în familie a dispărut din cele mai multe case creștine, și adesea fără ca cineva să simtă lipsa ei. Graba, ecranele și obiceiul de a lăsa formarea copiilor pe mâna altora au golit casa de ceea ce timp de secole a umplut-o: Biblia deschisă la masă, rugăciunea în comun, psalmul cântat la sfârșitul zilei. Nicio reformă a Bisericii nu va fi durabilă dacă nu ajunge la familii, și nicio familie nu este atât de mică sau de simplă încât să nu poată începe astăzi.

Directorul este precedat de actul prin care l-a aprobat Adunarea Generală a Bisericii Scoției în 1647.