Schimbările aduse Mărturisirii de credință față de textul din 1647

Mărturisirea de Credință de la Westminster care se citește pe acest site este cea din 1647, așa cum a aprobat-o Adunarea Generală a Bisericii Scoției. Ea nu este însă textul pe care îl subscriu astăzi multe biserici prezbiteriene: cele de origine nord-americană, și cele care s-au născut din lucrarea lor misionară, folosesc un text revizuit. În această secțiune se arată, paragraf cu paragraf, ce s-a schimbat, când, cine a făcut-o și de ce.

Nu a existat o singură revizuire, ci mai multe, aproape toate americane și despărțite între ele de mai bine de un secol:

• 1648. Parlamentul Angliei aprobă Mărturisirea, dar cu omisiuni: scoate paragraful IV al capitolului XX, paragrafele IV–VI ale capitolului XXIV și capitolele XXX și XXXI în întregime (cenzurile bisericești și sinoadele). Este prima revizuire, și a făcut-o puterea civilă. Biserica Scoției o aprobase întreagă cu un an înainte, iar acel text întreg este cel urmat aici.
• 1729. Sinodul din Philadelphia adoptă Mărturisirea și Catehismele, dar deja cu o rezervă privitoare la „unele clauze din capitolele XX și XXIII”: declară că nu le primește în niciun sens care ar presupune că magistratul civil are o putere de control asupra sinoadelor, nici putere de a persecuta pe cineva pentru religia sa.
• 1788. Sinodul din New York și Philadelphia, pe punctul de a se constitui în Adunare Generală a Bisericii Prezbiteriene din Statele Unite ale Americii, duce acea rezervă în textul însuși: rescrie ceea ce privește magistratul civil în capitolele XX, XXIII și XXXI și scoate din Catehismul Mare (răspunsul 109) „tolerarea oricărei religii false” din lista păcatelor împotriva poruncii a doua.
• 1886-1887. Cele două mari biserici prezbiteriene ale țării, cea din sud (1886) și cea din nord (1887), suprimă ultima frază a capitolului XXIV, paragraful IV, despre căsătoria cu rudele soțului sau ale soției.
• 1903. Biserica din nord face revizuirea cea mai amplă: suprimă ultima frază a capitolului XXII, paragraful III; rescrie paragraful despre Papă (XXV, VI) și pe cel despre faptele celor neregenerați (XVI, VII); adaugă două capitole noi, „Despre Duhul Sfânt” și „Despre Evanghelia dragostei lui Dumnezeu și despre misiuni”, și o Declarație care îndulcește doctrina alegerii.
• 1936. Biserica Prezbiteriană Ortodoxă, despărțindu-se de cea dinainte, respinge capitolele noi și Declarația din 1903, dar păstrează tot restul: schimbările din 1788 și din 1887 și cele două suprimări din 1903 (jurământul și Antihristul). Acesta este, în esență, textul pe care îl folosește astăzi prezbiterianismul conservator nord-american.
• 1953. Biserica din nord înlocuiește în întregime capitolul XXIV, despre căsătorie și divorț; cea din sud face același lucru câțiva ani mai târziu.

Măsurate în cuvinte, schimbările sunt puține: însăși Biserica Prezbiteriană Ortodoxă le socotește la 145 din cele peste douăsprezece mii ale Mărturisirii. Măsurate în doctrină, nu sunt chiar atât de puține: ele ating relația dintre Biserică și Stat, jurământul, căsătoria și Papalitatea.

Această secțiune are o teză, și se cuvine ca ea să fie declarată de la început: aceste schimbări nu sunt retușuri răzlețe, ci urmele pe care le-a lăsat treptat în Mărturisire un anumit liberalism. Nu ne referim numai la liberalismul teologic de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cel care neagă sau coboară doctrine, ci la ceva mai vechi și mai difuz: ansamblul de idei, născute între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, potrivit cărora religia este o chestiune privată și voluntară, conștiința individuală este ultima instanță, Statul trebuie să fie neutru între adevăr și eroare, iar doctrina trebuie să se acomodeze spiritului fiecărei epoci. Ceea ce se dorește a fi arătat aici este pe unde a intrat fiecare dintre aceste idei.

Parcursul este instructiv. În 1729 este doar o rezervă pe margine. În 1788 intră în text, și prin mâna unor oameni de o ortodoxie necontestată, care nu aveau de gând să cedeze nimic din Evanghelie. În 1887 Mărturisirea nu mai este schimbată dintr-o convingere privitoare la Stat, ci pentru că practica membrilor încetase să mai coincidă cu ea. În 1903 este retușată pentru a-i îndulci calvinismul, în cursul unirii cu o biserică de tendință arminiană. În 1953 se rescrie ceea ce ea învață despre divorț. Iar în 1967 biserica moștenitoare a celei care făcuse toate aceste schimbări a încetat să mai aibă Mărturisirea de la Westminster drept unică normă doctrinară: ea a devenit un document printre altele, în cuprinsul unei cărți de mărturisiri. Fiecare pas a fost mic și le-a părut rezonabil celor care l-au făcut.

Bisericile conservatoare s-au oprit înainte de a ajunge acolo: au respins ceea ce era mai grav în 1903 și nu au acceptat noul capitol despre divorț. Dar ele păstrează schimbările din 1788 și din 1887, și două dintre cele din 1903, ceea ce arată până la ce punct acele idei au ajuns să ni se pară firești.

A declara o teză nu scutește de a o dovedi. Faptul că o schimbare este ulterioară nu dovedește că este o greșeală: însăși Mărturisirea învață că toate sinoadele și conciliile „pot comite și greșeli, și multe au greșit” (capitolul XXXI), și că judecătorul suprem al oricărei controverse religioase este Duhul Sfânt care vorbește în Scriptură (capitolul I, paragraful X). Adunarea de la Westminster nu este o excepție. De aceea în fiecare articol se dau faptele și datele, textele biblice pe care Adunarea a întemeiat ceea ce mai târziu a fost suprimat, și cel mai bun argument al celor care l-au suprimat, înainte de a spune ce arată, după judecata noastră, fiecare schimbare.

Primele șase articole urmează ordinea capitolelor Mărturisirii. Ultimele două tratează ceea ce nu încape în această ordine: revizuirea din 1903 în ansamblul ei, și cealaltă metodă, a bisericilor care nu s-au atins de text, dar au încetat să-l mai ceară.

Este interesant să vedem până la ce punct suntem fiii timpului nostru, și cum derivele societății își pun treptat amprenta asupra Bisericii și asupra felului în care ne apropiem de Biblie și de Teologie (Romani 12:2). Este greu să găsești astăzi credincioși din același curent istoric, și chiar biserici care afirmă că au Mărturisirea de Credință de la Westminster ca bază doctrinară, care să creadă cu adevărat tot ceea ce se afirmă în ea.

Acest lucru nu este adevărat numai despre prezbiterianism. Majoritatea luteranilor, de pildă, nu mai cred ceea ce a învățat Luther despre predestinare și despre robia voinței în prelegerile sale despre Epistola către Romani și în De servo arbitrio (Despre robia voinței, 1525): teologia luterană de mai târziu a ajuns să învețe o alegere „în vederea credinței prevăzute”, care este opusul a ceea ce Luther a apărat împotriva lui Erasmus. Și catolicismul de astăzi se îndepărtează, de asemenea, în multe puncte de cel al secolelor anterioare.

Se cuvine să nu exagerăm: această derivă nu trebuie interpretată, în mod necesar, ca o apostazie de la Hristos. În anumite cazuri poate fi vorba doar de o „apostazie” față de poziția inițială a propriei denominații. Dar în aceste lucruri putem totuși detecta o pantă alunecoasă, pe care ne pierdem treptat convingerile în favoarea ideilor la modă. Iar în prea multe cazuri este implicată și o teribilă îndepărtare de Evanghelie și de Hristos. „...când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe pământ?” (Luca 18:8). Nu este atât de greu să vedem creșterea a ceea ce Pavel a prevăzut deja cu puțin timp înainte de moartea sa: 2 Timotei 4:3,4

Apostazia nu este numai ceva viitor: principiul ei era deja la lucru în vremea apostolului (2 Tesaloniceni 2:7). Ea nu aparține nici numai trecutului, și nici nu o putem limita la Biserica Catolică. Este o primejdie despre care poporul lui Dumnezeu este avertizat puternic și în mod repetat în toate epocile.

Surse. Textul din 1647 este cel de pe acest site. Pentru textul revizuit și compararea lui cu originalul, tabelul Bisericii Prezbiteriene Ortodoxe și apendicele de variante de la Bible Research. Pentru revizuirea din 1788, studiul „A Tale of Two Texts”, publicat în Themelios. Pentru fraza despre căsătorie, teza lui Barry Waugh despre capitolul XXIV, paragraful IV (2002). Pentru 1903, D. G. Hart și J. R. Muether, „Confessional Revision in 1903”. Aprecierile ne aparțin.