Capitolul XXXI. Despre sinoade și concilii
Capitolul XXXI. Despre sinoade și concilii
Capitolul XXXI. Despre sinoade și concilii | Revizuiri ale CFW - Standardele Westminster
I. Pentru o mai bună guvernare și o mai mare edificare a bisericii,
trebuie să existe adunări care în mod obișnuit sunt numite sinoade sau concilii.
II. Întrucât autoritățile civile pot solicita în mod legitim organizarea unei întâlniri sinodale a slujitorilor Bisericii alături de alte persoane potrivite,
pentru consultare și sfătuire în întrebări religioase.
În situația în care acestea sunt în mod deschis vrăjmași ai Bisericii,
slujitorii lui Hristos pot alege ei înșiși să se întâlnească între ei,
sau alături de alte persoane potrivite, delegate de bisericile lor locale.
Revizuirea din 1788:
I. Pentru o mai bună guvernare și o mai mare edificare a bisericii,
trebuie să existe adunări care în mod obișnuit sunt numite sinoade sau concilii;
și se cuvine supraveghetorilor și celorlalți cârmuitori ai bisericilor particulare,
în virtutea slujbei lor și a puterii pe care Hristos le-a dat-o spre zidire, iar nu spre dărâmare,
să rânduiască asemenea adunări și să se întrunească în ele ori de câte ori vor socoti că este de folos pentru binele bisericii.
Ce s-a schimbat și când. În 1788 a fost suprimat în întregime paragraful II, iar la paragraful I a fost adăugată fraza scrisă cu aldine. De aceea capitolul are cinci paragrafe în textul din 1647 și numai patru în cel revizuit: vechile III, IV și V devin 2, 3 și 4.
De ce. Este urmarea necesară a schimbării din capitolul XXIII. Dacă magistratul nu mai poate convoca sinoade, trebuie spus cine le convoacă: cârmuitorii bisericii înseși, și numai ei.
Pe ce se întemeia textul din 1647. Pentru convocarea de către magistrat, Adunarea citează, între altele, Isaia 49:23, 2 Cronici 19:8-11 și Matei 2:4,5; pentru întrunirea slujitorilor de la ei înșiși, Faptele Apostolilor 15:2,4,22,23,25.
Ce arată această schimbare. Aici distanța dintre cele două texte este mai mică decât pare, și trebuie spus acest lucru.
Însăși Biserica Scoției, când a aprobat Mărturisirea în 1647, a declarat că înțelege acest paragraf
„numai despre bisericile neașezate sau neconstituite în privința guvernării”:
într-o biserică deja constituită, sinoadele se întrunesc prin puterea pe care i-a dat-o Hristos, fără a aștepta convocarea magistratului.
Se poate citi în actul de aprobare, care pe acest site însoțește Mărturisirea.
În această privință revizuirea din 1788 nu spune nimic pe care Scoția să nu-l fi spus deja.
Ceea ce înlătură revizuirea este restul: că, acolo unde biserica este încă de reformat sau de constituit,
magistratul poate convoca un sinod pentru a-i cere sfatul.
Și acesta a fost întocmai cazul Adunării de la Westminster, convocată de Parlamentul Angliei în 1643,
după cum mai înainte fuseseră convocate de puterea civilă Conciliul de la Niceea sau Sinodul de la Dort.
Cu textul revizuit, adunarea care a redactat Mărturisirea nu s-ar fi putut întruni în felul în care s-a întrunit.
Ceea ce se pierde, așadar, este ideea că reformarea Bisericii este o chestiune publică, ce privește națiunea și pe cei care o cârmuiesc.
În locul ei rămâne cealaltă: că religia este o chestiune internă a fiecărei biserici.