Capitolul XXV. Despre Biserică

Capitolul XXV. Despre Biserică | Revizuiri ale CFW - Standardele Westminster

VI. Nu există niciun alt cap al bisericii decât Domnul Isus Hristos. De aceea, Papa de la Roma nu poate fi, în niciun sens, capul ei, ci este acel Antihrist, omul nelegiuirii, fiul pierzării, care se ridică pe sine în Biserică împotriva lui Hristos și mai presus de tot ceea ce este chemat Dumnezeu.

Revizuirea din 1903:
VI. Domnul Isus Hristos este singurul cap al Bisericii, iar pretenția oricărui om de a fi vicarul lui Hristos și capul Bisericii este nescripturală, lipsită de temei în fapt și este o uzurpare care Îl dezonorează pe Domnul Isus Hristos.

Ce s-a schimbat și când. În 1903 Biserica Prezbiteriană din nordul Statelor Unite a înlocuit paragraful cu cel citat mai sus, care continuă să respingă Papalitatea, dar nu o mai identifică cu Antihristul. Biserica din sud a adoptat o redactare asemănătoare, care încă numește „anticreștină” această pretenție. Biserica Prezbiteriană Ortodoxă (1936) și Biserica Prezbiteriană din America nu au adoptat niciuna dintre cele două: au păstrat paragraful din 1647 și s-au mărginit să-i suprime cuvintele scrise cu aldine.

De ce. Ca în cazul jurământului, nu cunoaștem o expunere oficială de motive pentru această schimbare anume. După judecata noastră au cântărit trei lucruri:
1) Climatul de apropiere dintre confesiuni, care avea să ducă la ecumenismul secolului al XX-lea.
2) Ideea, foarte populară din prima jumătate a secolului al XIX-lea, că Antihristul este numai o figură viitoare, un cârmuitor mondial care urmează să apară cu puțin înainte de a Doua Venire a lui Hristos.
3) Declinul puterii vremelnice a Papalității, care în 1870 și-a pierdut Statele.

Pe ce se întemeia textul din 1647. Adunarea citează Matei 23:8-10, 2 Tesaloniceni 2:3,4,8,9 și Apocalipsa 13:6.

Ce arată această schimbare. Textul din 1903 continuă să respingă pretenția papală, dar de acum în termeni care nu mai supără pe nimeni. Este tonul unei epoci care începe să socotească lipsă de dragoste ceea ce părinții ei socoteau credincioșie: a spune lucrurilor pe numele pe care li-l dă Scriptura.
Obiecția serioasă nu este cea a ecumenismului, ci aceasta: că identificarea unei slujbe istorice anume cu omul nelegiuirii este o concluzie exegetică, nu un articol de credință, și că apostolul Ioan vorbește despre „mulți antihriști” (1 Ioan 2:18). La cea dintâi se poate răspunde că Mărturisirea nu vorbește despre persoana fiecărui papă, ci despre slujbă, și dintr-un motiv precis: pretenția de a fi cap al Bisericii în locul lui Hristos, care este tocmai ceea ce descrie 2 Tesaloniceni. Însuși textul din 1903 numește această pretenție „uzurpare”. La cea de-a doua, că existența multor antihriști nu o exclude pe cea a unuia de căpetenie, iar același verset o presupune. Cât despre faptul istoric, aceasta a fost citirea reformatorilor, aproape fără excepție, și o cuprind mărturisirile secolului al XVII-lea: cea de la Westminster, Declarația de la Savoy a congregaționaliștilor și Mărturisirea Baptistă din 1689; înaintea lor, Legământul Național al Scoției vorbea deja despre „acel Antihrist roman”. Nu încetează să fie izbitor faptul că majoritatea evanghelicilor moderni au părăsit-o fără să o fi cercetat.
Părăsirea nu este numai americană. Biserica Scoției, care nu a schimbat niciodată vreun cuvânt din Mărturisire, s-a dezlegat în 1986 de acest pasaj și de alte trei care privesc Roma. Despre această altă metodă tratează ultimul articol al acestei secțiuni.