Prezentare

Recunoașterea Solemnă este documentul cel mai plin de pocăință din această colecție. Nu definește doctrină și nici nu rânduiește închinarea: este o mărturisire publică a păcatelor, făcută de o națiune întreagă înaintea lui Dumnezeu, urmată de angajamentul de a se îndrepta. Dacă Legământul Național și Legământul Solemn și Liga sunt jurămintele, Recunoașterea este cercetarea de conștiință a celor care le călcaseră. De aceea edițiile scoțiene ale Mărturisirii de credință au tipărit-o împreună cu cele două legăminte, și așa o includem și noi aici.

Pentru a o înțelege, trebuie cunoscut ce s-a petrecut în 1647 și 1648. Înfrânt în războiul civil englez, Carol I a negociat în taină cu un grup de nobili scoțieni în frunte cu ducele de Hamilton. În decembrie 1647, în Insula Wight, au semnat așa-numitul Engagement, „Angajamentul”: regele se obliga să instituie prezbiterianismul în Anglia pentru trei ani, iar scoțienii, să-i redea tronul prin forța armelor. Parlamentul scoțian l-a aprobat, dar Biserica l-a osândit: regele nu jura Legământul, reforma făgăduită era provizorie, iar alianța se făcea chiar cu vrăjmașii cauzei. Cu toate acestea, în iulie 1648 o armată scoțiană a năvălit în Anglia, iar în august a fost zdrobită de Cromwell la Preston.

Înfrângerea a schimbat guvernarea Scoției. Partizanii Legământului au redobândit puterea, iar Comisia Adunării Generale a voit ca națiunea să nu se mulțumească să-și schimbe politica, ci să se pocăiască. La 6 octombrie 1648 a poruncit reînnoirea Legământului Solemn și a Ligii în toate congregațiile regatului și, în acest scop, a redactat această Recunoaștere; Comitetul Stărilor al Parlamentului a aprobat-o la 14 octombrie. A fost citită public în fiecare biserică, s-au ținut două zile de smerire și post, iar apoi pastorii și poporul au jurat și au subscris din nou Liga. În aceeași zi de 6 octombrie, Comisia i-a oprit de la reînnoire, de la Cina Domnului și de la slujbele Bisericii pe cei care avuseseră comandă în armata Angajamentului sau îl promovaseră, până când Adunarea Generală avea să hotărască asupra lor; iar în ianuarie 1649 Parlamentul i-a exclus din funcțiile publice.

Documentul are trei părți, pe care le-am despărțit aici pentru a ușura lectura. Mai întâi, cauzele: necazurile pe care Dumnezeu le trimisese asupra țării și hotărârea de a se smeri și de a-și mărturisi păcatele. Apoi, mărturisirea propriu-zisă, surprinzătoare prin sinceritatea ei. Începe cu păcatele publice: îngăduirea vrăjmașilor reformei, călcarea Legământului prin Angajament, purtarea unui război nedrept împotriva Angliei și urmărirea propriului interes în cauza lui Dumnezeu; și se încheie cu necunoașterea lui Dumnezeu, nepăsarea față de Evanghelie, neglijarea căutării lui Dumnezeu în familii și lipsa de evlavie. Nimeni nu rămâne pe dinafară, nici nobilii, nici pastorii, nici poporul. În sfârșit, angajamentul: șase îndatoriri concrete, care corespund păcatelor mărturisite, și făgăduința de a reînnoi legământul „nu pentru vreun avantaj politic sau interes privat”, ci cu sinceritate și din conștiința datoriei.

Tonul ei este cel al profeților și al lui Ezra și Daniel: „a lui Dumnezeu este dreptatea, iar nouă ni se cuvine rușinea și să ni se umple fața de ocară, cum se vede astăzi”. Nu este glasul unui partid care își învinovățește adversarii, ci al unui popor care se recunoaște vinovat în întregul său și caută îndurarea lui Dumnezeu. Și nu este o cercetare abstractă: numește păcatele vieții publice și ale vieții private cu aceeași amănunțime, pentru că, pentru autorii ei, credincioșia unei națiuni față de Dumnezeu se juca în amândouă.

Istoria ei de mai târziu este aceea a legămintelor înseși. După restaurarea lui Carol al II-lea în 1660, Liga a fost repudiată, iar prezbiterienii credincioși ei au fost persecutați. Dar Recunoașterea nu a fost uitată: covenanterii au folosit-o din nou la reînnoirea legămintelor lor, la Lesmahagow în 1689 și la Auchensaugh în 1712, iar edițiile scoțiene ale Mărturisirii au continuat s-o tipărească. A o citi astăzi înseamnă a învăța că și pocăința poate fi publică și că un popor care I-a făgăduit ceva lui Dumnezeu trebuie să se cerceteze în lumina a ceea ce a făgăduit.

Textul pe care îl publicăm este cel al tipăriturii originale de la Edinburgh din 1648, însoțit de pagina sa de titlu și de cele trei acte ale Comisiei Adunării și ale Comitetului Stărilor care au poruncit reînnoirea; edițiile ulterioare au omis unul dintre ele, cel care îi oprea de la reînnoire și de la Cina Domnului pe participanții la Angajament.