De unde să începeți

Cine se apropie pentru prima dată de aceste documente se poate simți oarecum pierdut: sunt multe, sunt vechi, iar unele poartă nume puțin familiare. Rândurile de față vor să-i fie de orientare.

Ce sunt

În 1643, în plin război civil, Parlamentul Angliei a convocat o adunare de teologi pentru a reforma Biserica Angliei după Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta s-a întrunit pentru prima dată la 1 iulie al aceluiași an, în Abația Westminster din Londra, și de aici îi vine numele. Erau peste o sută de slujitori, cărora li s-au alăturat câțiva membri ai Parlamentului și, după Legământul Solemn și Liga din septembrie 1643, comisari ai Bisericii Scoției. În șase ani de lucru au redactat ceea ce numim astăzi Standardele Westminster, pe care multe biserici prezbiteriene le-au avut de atunci drept normă de doctrină, de închinare și de guvernare.

Sunt cinci documente. Mărturisirea de credință expune în treizeci și trei de capitole ceea ce crede Biserica, de la Scriptură până la judecata de apoi. Catehismul Mic și Catehismul Mare învață aceeași credință prin întrebări și răspunsuri, unul pe scurt și celălalt pe larg. Directorul pentru închinarea publică rânduiește închinarea adunării, iar Forma de guvernare prezbiteriană arată cum este guvernată Biserica prin păstori și prezbiteri, întruniți în adunarea fiecărei congregații, în prezbiteriu și în sinoade.

Meniul cuprinde de asemenea, sub titlul de Documente Anexate, alte texte care le însoțesc: cele care le-au precedat în Scoția, legămintele care au dus la Adunare, Directorul pentru închinarea în familie și prefețele ediției de la Londra din 1658, printre altele.

De ce merită citite

Aceste documente nu sunt o piesă de muzeu. Timp de aproape patru secole i-au învățat credința pe copii și pe adulți, i-au format pe slujitori și au dat unor biserici de pe toate continentele, din Scoția până în Coreea, un mod precis de a spune ceea ce cred. Sunt mai multe motive pentru care a fost așa.

Ce a avut Reforma mai bun, adunat laolaltă

Când s-a întrunit Adunarea, credința reformată era de mai bine de un secol predicată, scrisă și apărată împotriva Romei. Standardele adună această lucrare cu o ordine și o precizie pe care puține mărturisiri le-au atins. Ele stabilesc că în Scriptură se află tot ce este necesar pentru gloria lui Dumnezeu și pentru credința, viața și mântuirea omului, și că nimic nu trebuie adăugat la ea în nicio vreme, „nici prin noi revelații ale Duhului, nici prin tradițiile oamenilor”. Ele învață că Dumnezeu îl îndreptățește pe păcătos nu sădind în el o neprihănire proprie, ci punându-i în cont ascultarea și satisfacerea dreptății împlinite de Hristos, care se primesc numai prin credință. Și poruncesc ca Scriptura să fie tradusă în limba fiecărui popor, pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască pe deplin în toți.

Nu este doar judecata moștenitorilor lor. Richard Baxter, care nu a fost membru al Adunării, a scris că, pe cât putea el judeca, lumea creștină nu avusese din zilele apostolilor un sinod de teologi mai aleși decât acesta și cel de la Dordrecht.

O Reformă deplină

Luther a redescoperit Evanghelia îndreptățirii prin credință, și acesta nu este un lucru mic. Dar Reforma luterană s-a oprit aici. Mărturisirea de la Augsburg (1530) proclamă că în bisericile ei „se păstrează liturghia” și „este celebrată cu cea mai mare evlavie” (de acum fără jertfă, pe care o respinge, dar cu numele ei, cu veșmintele ei și cu o bună parte din rânduiala ei), și adaugă că „se păstrează de asemenea aproape toate ceremoniile obișnuite”. Poruncește, pe deasupra, să fie ținute riturile care pot fi păzite fără păcat, „precum anumite zile de sărbătoare, praznice și altele asemenea”. Astfel au rămas în picioare imaginile și crucifixele, altarele și calendarul sărbătorilor.

Biserica Angliei a mers mai departe în doctrină, dar nu și în rest. Cele Treizeci și nouă de Articole ale ei afirmă că „Biserica are putere să decreteze rituri sau ceremonii”, iar cu această putere a păstrat în Cartea de Rugăciune Comună sărbători și ceremonii moștenite de la Roma (Crăciunul, Paștele și zilele sfinților, semnul crucii la botez, îngenuncherea la împărtășire) și a rămas guvernată de episcopi. Începând din anii 1560, mulți slujitori au cerut ca acestea să fie înlăturate și nu au fost ascultați. În anii dinaintea Adunării, sub arhiepiscopul Laud, Biserica mergea chiar înapoi: mesele împărtășirii au fost mutate din nou la zidul de răsărit, unde fuseseră altarele, îngrădite cu balustrade, iar canoanele din 1640 recomandau să se facă reverență la intrarea în locașul de închinare și la ieșirea din el.

Geneva a fost cea care a dus Reforma până la capăt. Calvin a lăsat-o scris: „Știu cât de greu este lumea convinsă de aceasta: că Dumnezeu dezaprobă toate formele de închinare instituite în afara Cuvântului Său”. Acest principiu a trecut în Scoția prin Knox, iar Legământul Solemn și Liga s-a angajat să reformeze religia în Anglia și Irlanda potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu „exemplul celor mai bune Biserici reformate”.

Standardele au desăvârșit această lucrare. Mărturisirea a stabilit principiul care susține totul: că lui Dumnezeu trebuie să I se aducă închinare numai așa cum El Însuși a poruncit în Scriptură, și nu „după imaginațiile și născocirile oamenilor”. În închinare nu este de ajuns ca un lucru să nu fie interzis: trebuie să fie poruncit. De aceea Catehismul Mare numără printre păcatele împotriva poruncii a doua „facerea oricărei reprezentări a lui Dumnezeu” prin orice fel de imagine. Iar Directorul a luat locul Cărții de Rugăciune, a lăsat în urmă ceremoniile de născocire omenească și a rânduit că „zilele de sărbătoare, numite îndeobște Sărbători, neavând nicio îndreptățire în Cuvântul lui Dumnezeu, nu trebuie păstrate mai departe”, pentru că singura zi sfântă pe care o poruncește Scriptura este Ziua Domnului.

Mărturisirea nu lasă îndoieli nici în privința celorlalte. Numește jertfa liturghiei „cea mai abominabilă jignire adusă la adresa singurei jertfe a lui Hristos”, declară transsubstanțierea contrară Bibliei, bunului simț și rațiunii, și numește jurămintele monastice „curse superstițioase și păcătoase”.

Odată cu jertfa a căzut și preotul. Biserica Angliei încetase să învețe jertfa liturghiei, dar cartea ei de hirotonire făcea mai departe „episcopi, preoți și diaconi”, iar Cartea ei de Rugăciune punea în gura preotului, la căpătâiul bolnavului, cuvintele „eu te dezleg de toate păcatele tale”. Bisericile luterane, la rândul lor, învățau că „dezlegarea privată trebuie păstrată în biserici”. Standardele nu cunosc alt preot decât pe Hristos, care îndeplinește această slujbă „prin faptul că S-a adus ca jertfă unică, fără pată, înaintea lui Dumnezeu” și „prin a face mijlocire continuă” pentru poporul Său. De aceea închinarea nu îngăduie mijlocirea făcută „de altcineva decât Domnul Hristos și doar de El”, iar Forma de guvernare nu numără preoți printre ofițerii pe care El i-a dat Bisericii Sale, ci „păstorii, învățătorii și alți conducători ai bisericii, și diaconii”. Cel care prezidează închinarea este un slujitor al Cuvântului, iar ceea ce se află înaintea congregației nu este un altar, ci o masă, așezată astfel încât cei ce se împărtășesc să poată ședea în jurul ei.

Hristos, singurul Cap al Bisericii

Odată cu închinarea a căzut și prelatura. În Biserica Angliei, regele era guvernatorul suprem al Bisericii și o conducea prin arhiepiscopi și episcopi, care aveau autoritate asupra celorlalți slujitori: numai ei hirotoneau, iar păstorii și congregațiile le erau supuși. Era, în esență, ierarhia pe care o avusese Roma, cu regele în locul papei. Prin Legământul Solemn și Liga, Anglia și Scoția au jurat să o smulgă din rădăcini, iar Adunarea a înlocuit-o cu guvernarea pe care o găsea în Noul Testament.

Mărturisirea pune temelia: „Domnul Isus, ca Împărat și Cap al Bisericii Sale, a stabilit o conducere a ei, prin intermediul purtătorilor de slujbă ai Bisericii, care este distinctă de autoritatea civilă”. Nu există alt cap al Bisericii decât El: nici un rege, nici un episcop, și nici papa de la Roma nu poate fi aceasta în niciun sens. Forma de guvernare o pune în practică. Slujitorii sunt egali între ei și guvernează Biserica împreună cu bătrânii; slujitorii sunt hirotoniți de prezbiteri, nu de un episcop; iar congregațiile nu rămân izolate, pentru că, după cum spune ea, „este îngăduit și potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, ca să fie o subordonare a adunărilor congregaționale, clasice, provinciale și naționale, pentru guvernarea bisericii”. Este guvernarea Bisericii apostolilor, unde aceiași oameni sunt numiți deopotrivă episcopi și prezbiteri.

O credință încercată în viața bisericilor

Mărturisirea a fost modelul de la care au pornit congregaționaliștii în Declarația de la Savoy și baptiștii în Mărturisirea de credință de la Londra. Catehismul Mic a fost învățat pe de rost timp de generații în case, în școli și în biserici: în Scoția a fost vreme de peste două secole temelia învățăturii în școli, iar în Noua Anglie era tipărit în abecedarul din care copiii învățau să citească. Dar valoarea lor nu stă în vechimea lor, nici în răspândirea lor, ci în faptul că adună cu ordine și claritate ceea ce învață Scriptura și o dovedesc cu ea la fiecare pas.

O lectură recomandată fără rezerve

De aceea, după Biblia însăși, puține lecturi pot fi recomandate cu atâta încredere. Într-o vreme în care mulți creștini nu știu să spună cu precizie ce cred, aceste documente îi învață să cunoască credința, să o apere și să o transmită: pe credinciosul care studiază singur, pe tatăl care vrea să o predea copiilor săi și pe biserica ce vrea să o mărturisească cu un singur glas.

De unde să începeți

Nu e nevoie să citiți totul, cu atât mai puțin dintr-o suflare. Cel mai simplu este să începeți cu Catehismul Mic. Sunt 107 întrebări scurte, iar deja prima arată încotro țintește tot restul: „Care este scopul suprem al omului? Scopul suprem al omului este să Îl glorifice pe Dumnezeu și să se bucure în El pentru totdeauna.” Ajunge să citiți câteva întrebări pe zi, sau să le ascultați.

După aceea e bine să treceți la Mărturisirea de credință, care spune același lucru mai în amănunt. Primul ei capitol, despre Sfânta Scriptură, este temelia celorlalte, și merită să începeți cu el. Catehismul Mare slujește apoi pentru aprofundare, mai ales în ce învață despre cele Zece Porunci și despre Rugăciunea Domnească. Directoarele și Forma de guvernare pot rămâne pentru când vă interesează să știți cum se trăiește această credință în închinare și în Biserică.

Fiecare secțiune începe cu o scurtă prezentare care așază documentul în vremea lui, și e de folos să o citiți mai întâi.

Nu totul are aceeași greutate

Aici se află mult material, și nu tot slujește în același fel vieții creștine. O parte hrănește credința. Alta, de mare valoare și ea, interesează mai ales pentru cunoașterea istoriei.

Pe primul loc, desigur, stă Biblia însăși, pe care aceste documente nu fac decât să o rezume. Împreună cu ea vin psalmii, care sunt Cuvântul lui Dumnezeu și pe care Directorul poruncește să fie cântați în adunare și în case; Psaltirea îi cuprinde cu melodiile lor. Urmează apoi Catehismele și Mărturisirea de credință, care sunt partea principală a acestui site. Pentru folosul de fiecare zi ajută și două scrieri scurte: Suma cunoștinței mântuitoare, care a fost scrisă pentru a explica oamenilor simpli calea mântuirii, și Directorul pentru închinarea în familie.

Directorul pentru închinarea publică și Forma de guvernare se ocupă de rânduiala închinării și de guvernarea Bisericii. Oricărui creștin îi este de folos să le cunoască, deși îi privesc mai îndeaproape pe cei care au o răspundere în ea.

Restul Documentelor Anexate (legămintele scoțiene și Legământul Solemn și Liga, Mărturisirea Scoțiană și A doua Carte de Disciplină, revizuirea celor Treizeci și nouă de Articole, actele de aprobare, prefețele din 1658) și Revizuirile CFW slujesc mai ales pentru a înțelege de unde au ieșit aceste documente, în ce împrejurări au fost scrise și cum le-au primit bisericile. Au multă valoare, dar nu sunt locul de unde să începeți, iar cine nu simte interes pentru istorie le poate lăsa pentru mai târziu. Recunoașterea Solemnă este o excepție pe jumătate, pentru că cercetarea pe care o face asupra păcatelor unei națiuni întregi se citește și cu folos pentru suflet.

Cum să le citiți

Cu răbdare. Sunt texte din secolul al XVII-lea, scrise cu multă grijă, și rodesc mai mult citite puțin câte puțin, și recitite, decât dintr-o dată.

Cu Biblia deschisă. Aproape fiecare afirmație are alături pasajele din Scriptură pe care se sprijină. Adunarea le-a adăugat pentru ca orice cititor să poată verifica singur că ceea ce se spune se află în Cuvântul lui Dumnezeu.

Fără a le confunda cu ea. Aceste documente nu se pun la înălțimea Scripturii: vor să o rezume cu fidelitate și se supun ei. O spune chiar Mărturisirea atunci când afirmă că Judecătorul suprem al oricărei controverse este „Duhul Sfânt, care vorbește în Sfânta Scriptură”, și că sinoadele și conciliile „pot comite și greșeli, și multe au greșit”, așa încât nu trebuie să fie regula credinței, ci „un ajutor”.

Și, dacă se poate, împreună cu alții. Au fost scrise pentru a fi predate în familii și în biserici, și se înțeleg mai bine citite cu alții, întrebând ce nu este limpede.

Cum să folosiți acest site

Documentele pot fi ascultate în toate limbile site-ului, în afară de arabă, și în aproape toate textul se evidențiază pe măsură ce este citit; cu butonul de redare continuă, secțiunile se aud una după alta. Fiecare document poate fi descărcat întreg în PDF, iar motorul de căutare de sus găsește orice cuvânt sau expresie în toate. Site-ul este în paisprezece limbi, care se schimbă de la steagul de lângă meniu, iar în Biblie online sunt mai multe versiuni ale Bibliei pentru citire, comparare și căutare.

Câteva cuvinte care pot părea ciudate

Bătrân (sau prezbiter): Slujbaș al bisericii ales de congregație pentru a o guverna împreună cu păstorul.
Prezbiteriu și sinod: Prezbiteriul este adunarea păstorilor și bătrânilor din mai multe congregații; sinodul îi întrunește pe cei dintr-o regiune sau dintr-o națiune întreagă.
Legământ: În doctrină, relația pe care Dumnezeu o stabilește cu omul, în legământul faptelor și în legământul harului. În istorie, jurămintele solemne prin care Scoția, Anglia și Irlanda s-au angajat să păstreze credința reformată.
Prelatură: Guvernarea Bisericii prin episcopi și arhiepiscopi cu autoritate asupra celorlalți slujitori. Adunarea a respins-o.
Magistratul civil: Autoritatea publică, fie ea un rege, un parlament sau un judecător.
Ziua Domnului: Duminica, pe care Mărturisirea o numește și Sabatul creștin: o zi din șapte pe care Dumnezeu a pus-o deoparte pentru închinare și odihnă.
Sacramente: Botezul și Cina Domnului, cele două semne și peceți instituite de Hristos.