Prezentare

Această revizuire este primul lucru pe care l-a făcut Adunarea de la Westminster. Înainte de a redacta Mărturisirea de credință, chiar înainte de a se ocupa de guvernarea Bisericii, a lucrat în primele ei trei luni asupra celor Treizeci și nouă de Articole, mărturisirea Bisericii Angliei din 1563. Este veriga dintre mărturisirea pe care o avea Anglia și cea pe care Adunarea avea s-o scrie, și aproape niciodată nu se publică împreună cu Standardele. De aceea o includem aici, printre documentele anexe.

Adunarea s-a întrunit pentru prima dată la 1 iulie 1643. La 5 iulie, cele două Camere ale Parlamentului i-au poruncit să cerceteze primele zece articole „pentru a elibera și a apăra învățătura lor de toate defăimările și interpretările false”; mai târziu i-au încredințat și următoarele nouă. Dar la 12 octombrie, când terminaseră cincisprezece, Parlamentul le-a poruncit să lase restul și să se ocupe de guvernarea Bisericii. Între timp se jurase deja Legământul Solemn și Liga, care obliga cele trei regate la o singură mărturisire, iar Adunarea a primit după aceea însărcinarea de a o redacta. După ce Mărturisirea a fost încheiată, Camera Comunelor a poruncit la 7 decembrie 1646 să i se înfățișeze și aceste cincisprezece articole, iar în 1647 au fost tipărite, cu dovezile biblice pe margine și cu semnătura prolocutorului, Charles Herle, și a celor doi scribi.

Prefața pe care Adunarea a pus-o în fața lor explică limitele Adunării: Parlamentul îi ceruse doar să lămurească și să apere articolele, nu să le refacă, așa că a schimbat mai puțin decât ar fi voit, „socotind că mai rămâneau încă multe lucruri cu lipsuri și, de asemenea, alte expresii care se cuveneau schimbate”. Cu toate acestea, schimbările sunt multe și merg aproape întotdeauna în aceeași direcție: să precizeze ceea ce formularea anglicană lăsa deschis. Acolo unde articolul 9 spunea că omul este „foarte departe” de neprihănirea originală, revizuirea spune că este „cu totul lipsit” de ea și adaugă că primul păcat al lui Adam ne este imputat; unde spunea că concupiscența și pofta „au în ele însele natura păcatului”, spune că „sunt cu adevărat și propriu-zis păcat”. Articolul 10 afirmă că harul lui Dumnezeu lucrează în noi atât de eficace „încât determină voința noastră spre ceea ce este bine”. Articolul 7 declară că Legea morală sunt cele zece porunci „în toată întinderea lor”. Articolul 6 suprimă lista cărților apocrife și fraza despre cărțile „despre a căror autoritate nu a existat niciodată vreo îndoială în Biserică” și afirmă în schimb că Scriptura a fost dată prin inspirația lui Dumnezeu. Iar articolul 3, cel despre coborârea în iad, ajunge să explice expresia: Hristos a rămas în starea morților și sub puterea morții până la învierea Sa.

Schimbarea cea mai însemnată este în articolul 11, cel despre îndreptățire. Textul din 1563 era scurt: suntem socotiți drepți pentru meritul lui Hristos, prin credință, și nu pentru faptele noastre. Adunarea l-a transformat într-o definiție: suntem îndreptățiți, adică socotiți drepți și iertați, „întreaga Sa ascultare și satisfacerea Sa fiindu-ne imputate de Dumnezeu”, și primindu-L prin credință pe Hristos cu neprihănirea Sa. Aceste cuvinte au costat zile întregi de dezbatere, pentru că unii membri, între care Thomas Gataker, nu acceptau să ni se impute ascultarea lui Hristos față de Lege, ci numai moartea Lui. Adunarea a păstrat formula, și este aceeași învățătură pe care avea s-o expună apoi capitolul 11 al Mărturisirii. Articolul mai adaugă o frază împotriva antinomienilor, care îngrijorau mult Londra pe atunci: Dumnezeu nu-i iartă pe cei nepocăiți care merg mai departe în păcatele lor.

Revizuirea n-a ajuns niciodată să fie mărturisirea vreunei biserici. Adunarea însăși a numit-o „o lucrare imperfectă în mai multe privințe” și a spus că în Mărturisire nu lăsase afară nimic din articole care merita păstrat. Potrivit lui Alexander Mitchell, care a editat procesele-verbale ale Adunării în 1874, paisprezece dintre aceste articole (toate în afară de al optulea, cel despre cele trei crezuri) au fost incluse printre propunerile pe care Parlamentul i le-a prezentat regelui în Insula Wight. Valoarea ei astăzi este alta: ne îngăduie să vedem Adunarea la lucru, frază cu frază, asupra unui text pe care îl cunoștea pe de rost, și să vedem ce a voit să îndrepte înainte de a-și scrie propria mărturisire.

De aceea o prezentăm în comparație. La fiecare articol, de o parte se află textul Bisericii Angliei așa cum îl avea Adunarea înaintea ochilor, cel din ediția din 1638, iar de cealaltă revizuirea; ceea ce Adunarea a suprimat apare tăiat, iar ceea ce a adăugat, subliniat. Nu sunt marcate deosebirile de ortografie sau de punctuație dintre cele două ediții. Dedesubt se află dovezile biblice de pe marginea tipăriturii.

Textul pe care îl publicăm este cel al tipăriturii de la Londra din 1647, după transcrierea exemplarului din colecția Thomason, cu prefața Adunării și semnăturile. Puținele goluri ilizibile din prefață au fost completate după lectura lui Mitchell, care a transcris același exemplar. Șapte trimiteri de pe margine nu pot fi citite cu siguranță în această transcriere (uneia îi lipsește o cifră): le reproducem așa cum apar, fără legătură, până când vor putea fi confruntate cu facsimilul.