Prezentare

Dintre toate documentele acestui site, Legământul Solemn și Liga este probabil cel care îl surprinde cel mai mult pe cititorul de astăzi. Nu este o mărturisire de credință și nici un catehism, ci un jurământ: un legământ solemn cu Dumnezeu, subscris de regatele Scoției, Angliei și Irlandei. Și totuși, fără el restul nu se poate înțelege. A fost legământul care a dat Adunării de la Westminster forma ei definitivă și i-a stabilit sarcina, și de aceea edițiile scoțiene ale Mărturisirii de credință l-au tipărit timp de secole împreună cu celelalte documente. Așa îl includem și noi aici. Adunarea se întrunise pentru prima dată în iulie 1643 cu o însărcinare modestă, aceea de a revizui cele Treizeci și Nouă de Articole ale Bisericii Angliei; Legământul a transformat-o în adunarea celor trei regate care a redactat Standardele.

Pentru a-l înțelege, trebuie să ne întoarcem câțiva ani în urmă. Scoția îmbrățișase Reforma în 1560, iar cu timpul Biserica ei se organizase în mod prezbiterian. Regii Iacob al VI-lea și Carol I s-au încăpățânat să-i impună episcopi și, în 1637, o carte de rugăciuni în stil anglican. Împotrivirea a fost imediată: în 1638 națiunea scoțiană s-a angajat prin Legământul Național să apere religia reformată. Între timp, în Anglia, conflictul dintre Carol I și Parlament a dus în 1642 la război civil, iar în Irlanda rebeliunea din 1641 curmase viețile a mii de protestanți.

În 1643, Parlamentul englez, aflat la strâmtoare în război, a cerut ajutorul Scoției. Englezii căutau o alianță civilă și militară; scoțienii au cerut, în plus, un angajament religios. De aici îndoitul său nume: o ligă între regate și un legământ cu Dumnezeu. Adunarea Generală a Bisericii Scoției l-a aprobat la 17 august 1643; la 25 septembrie l-au jurat la Westminster Camera Comunelor și Adunarea Teologilor, iar apoi l-au subscris oameni de toate stările în ambele regate. Parlamentul scoțian l-a ratificat în 1644.

Primul său articol explică de ce se află aici. Semnatarii se obligau să aducă „Bisericile lui DUMNEZEU din cele trei regate la cea mai strânsă conjuncțiune și uniformitate în religie, Mărturisire de Credință, Formă de Guvernare a Bisericii, Director pentru Închinare și Catehizare” și să reformeze religia „potrivit cu Cuvântul lui DUMNEZEU și cu exemplul celor mai bune Biserici reformate”. Această listă este, punct cu punct, lucrarea Adunării de la Westminster: Mărturisirea, Forma de guvernare, Directorul și Catehismele care se citesc pe acest site. Prin Legământ au luat loc în Adunare comisarii scoțieni, printre care Alexander Henderson, Samuel Rutherford, George Gillespie și Robert Baillie, a căror înrâurire se simte în toată lucrarea ei.

Restul Legământului îi obligă să apere această reformă, să respingă papalitatea și guvernarea Bisericii prin episcopi, să păstreze loialitatea datorată regelui în apărarea religiei și a libertăților regatelor, să mențină pacea între ele și, în ultimul său articol, să se smerească pentru păcatele proprii și ale națiunii și să urmărească o adevărată reformă a vieții. Nu este un program politic cu un lustru religios, ci angajamentul unor popoare întregi de a-și supune viața publică Cuvântului lui Dumnezeu, ca odinioară Israel: „Veniți și să ne unim cu Domnul printr-un legământ veșnic care nu va fi uitat” (Ier. 50:5).

Istoria sa de mai târziu este aceea a unui legământ călcat. Carol al II-lea l-a jurat în 1650 și din nou la încoronarea sa, în 1651; dar, restaurat pe tron în 1660, l-a repudiat. În 1661 a fost ars în public la Londra din porunca Parlamentului, iar în Scoția a fost declarat ilegal. Au urmat decenii de persecuție împotriva prezbiterienilor credincioși Legământului, covenanterii, dintre care mulți și-au plătit cu viața refuzul de a se lepăda de el.

A-l citi astăzi înseamnă a ne aminti că Reforma de la Westminster n-a fost un exercițiu academic, ci străduința unor națiuni întregi de a-L recunoaște public pe Hristos ca Împărat al Bisericii Sale și al vieții lor comune, și că această străduință a costat sânge.

Legământul este precedat de aprobarea Adunării Generale a Bisericii Scoției din 1643 și de actul de ratificare al Parlamentului scoțian din 1644.