Prezentare

Dacă Mărturisirea Scoțiană este credința Reformei scoțiene, A doua Carte de Disciplină este forma ei de guvernare. Nici ea nu este lucrarea Adunării de la Westminster: a fost redactată între 1576 și 1578, cu șaptezeci de ani mai înainte. Dar este primul tratat complet despre guvernarea prezbiteriană a Bisericii, iar comisarii scoțieni care au venit la Westminster în 1643 îl aveau în minte când s-a dezbătut Forma de guvernare. De aceea îl publicăm aici, alături de Mărturisirea Scoțiană, ca antecedent.

A existat o Primă Carte de Disciplină, redactată în 1560 de aceiași slujitori care au scris Mărturisirea. Era un program de reformă pentru o Biserică abia născută: slujitori, cititori, superintendenți, școli în fiecare parohie, universități, folosirea bunurilor Bisericii. Parlamentul n-a aprobat-o niciodată, în bună parte pentru că nobilii care puseseră mâna pe acele bunuri n-au vrut să le dea înapoi. Cincisprezece ani mai târziu situația se schimbase: Coroana începuse din nou să numească episcopi, care încasau veniturile vechilor episcopii și cărora se voia să li se dea autoritate asupra slujitorilor. În fața acestui lucru, Adunarea Generală a însărcinat o comisie să statornicească în scris guvernarea Bisericii. Sufletul acestei comisii a fost Andrew Melville, care se întorsese de la Geneva în 1574, iar Adunarea a aprobat rezultatul în 1578.

Punctul ei de plecare este o distincție care străbate toată cartea: puterea Bisericii și cea a magistratului civil vin amândouă de la Dumnezeu, dar sunt deosebite. Biserica are o guvernare spirituală proprie, care izvorăște în mod nemijlocit de la Hristos, „singurul Împărat și guvernator spiritual al Bisericii Sale”; magistrații trebuie s-o întrețină și s-o apere, dar nu s-o guverneze, iar slujitorii nu trebuie să exercite jurisdicție civilă. Aproape douăzeci de ani mai târziu, în 1596, Melville i-a spus-o în față lui Iacob al VI-lea: în Scoția sunt doi regi și două regate, iar în împărăția lui Hristos, care este Biserica, regele nu este cap, ci mădular.

Pe această temelie, cartea descrie slujbele obișnuite și perpetue ale Bisericii (păstori, doctori, bătrâni și diaconi), cum trebuie chemat și hirotonit fiecare dintre ei, și adunările prin care se guvernează Biserica: consistoriul bătrânilor din fiecare congregație, adunările provinciale, cea națională și cea generală. De aici trage concluzia ei cea mai disputată: numele de episcop îi aparține oricărui păstor și nu există în Cuvântul lui Dumnezeu o slujbă de episcop care să guverneze peste ceilalți slujitori. Ultimele capitole tratează despre patrimoniul Bisericii, despre slujba magistratului creștin, despre abuzurile care încă mai rămâneau (între ele patronatul, pe care cartea voia să-l desființeze) și despre binefacerile pe care reforma le-ar aduce tuturor stărilor regatului.

Parlamentul n-a ratificat-o niciodată ca atare. Adunarea Generală a poruncit să fie înregistrată în actele ei în 1581, iar în timpul domniei lui Iacob al VI-lea a fost steagul celor care se împotriveau episcopilor: în 1592 Parlamentul a recunoscut prin lege prezbiteriile și adunările, dar câțiva ani mai târziu regele a restaurat episcopatul. Când Adunarea de la Glasgow din 1638 l-a doborât, la această carte s-a întors. Forma de guvernare de la Westminster spune în esență același lucru, mai pe scurt și cu mai mult sprijin biblic: aceleași slujbe, aceleași adunări, aceeași respingere a unui episcop mai presus de prezbiteri.

Textul pe care îl publicăm este cel al celei mai vechi ediții tipărite, ediția pe care David Calderwood, exilat în Țările de Jos, a scos-o în 1621 împreună cu Prima Carte, într-o vreme în care episcopii guvernau din nou Biserica Scoției. Îl reproducem cu ortografia lui, transcris după imaginile tipăriturii și comparat cu reeditarea de la Londra din 1641. Am corectat greșelile evidente de tipar (litere schimbate, cuvinte repetate) și am pus cu accentele lor cele trei cuvinte grecești din text.