I - Despre Biserică și rânduiala ei în general, și prin ce se deosebește de rânduiala civilă

BISERICA lui Dumnezeu este luată uneori în sens larg, pentru toți cei care mărturisesc Evanghelia lui Isus Hristos, și astfel ea este o adunare și o părtășie nu numai a celor evlavioși, ci și a fățarnicilor, care mărturisesc totuși în afară adevărata religie.

Alteori este luată numai pentru cei evlavioși și aleși, iar uneori pentru cei care exercită o funcție spirituală în adunarea celor care mărturisesc adevărul.

Biserica, în acest din urmă sens, are o anumită putere dată de Dumnezeu, potrivit căreia folosește o jurisdicție și o guvernare proprii, exercitate spre mângâierea întregii Biserici.

Această putere bisericească este o autoritate dată de Dumnezeu Tatăl, prin Mijlocitorul Isus Hristos, Bisericii Sale adunate, și care își are temeiul în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a fi pusă în lucrare de aceia cărora le este încredințată, prin chemare legitimă, guvernarea spirituală a Bisericii.

Rânduiala Bisericii, care izvorăște din această putere, este o orânduire sau o formă de guvernare spirituală, care este exercitată de mădularele rânduite pentru aceasta prin Cuvântul lui Dumnezeu; și de aceea este dată în mod nemijlocit purtătorilor de slujbe, prin care este exercitată spre binele întregului trup.

Această putere este folosită în chipuri felurite: căci uneori este exercitată în mod separat, mai ales de către învățători, alteori în mod unit, prin consimțământul reciproc al celor care poartă slujba și sarcina, după forma judecății. Cea dintâi se numește numai potestas ordinis, iar cealaltă potestas iurisdictionis.

Aceste două feluri de putere au amândouă una și aceeași autoritate, unul și același temei, una și aceeași cauză finală, dar sunt deosebite în chipul și forma punerii în lucrare, după cum reiese limpede din cuvintele Învățătorului nostru, în capitolele 16 și 18 din Matei.

Această putere și rânduială bisericească este deosebită și distinctă, prin însăși natura ei, de acea putere și rânduială care se numește putere civilă și care ține de guvernarea civilă a statului; deși amândouă sunt de la Dumnezeu și țintesc spre unul și același scop, dacă sunt folosite cum se cuvine, și anume să înainteze slava lui Dumnezeu și să aibă supuși evlavioși și buni.

Căci această putere bisericească izvorăște în mod nemijlocit de la Dumnezeu și de la Mijlocitorul Isus Hristos; și este spirituală, neavând pe pământ un cap vremelnic, ci numai pe Hristos, singurul Împărat și guvernator spiritual al Bisericii Sale.

Este un titlu uzurpat în mod mincinos de Antihrist, acela de a se numi pe sine cap al Bisericii, și nu trebuie să fie atribuit nici vreunui înger, nici vreunui om, de orice stare ar fi el, afară de Hristos, singurul Cap și Monarh în Biserică.

De aceea această putere și rânduială a Bisericii trebuie să se sprijine în mod nemijlocit pe Cuvânt, ca pe singurul ei temei, și trebuie să fie luată din izvoarele curate ale Scripturilor, Biserica ascultând glasul lui Hristos, singurul Împărat spiritual, și fiind cârmuită de legile Lui.

Regilor, prinților și magistraților le este propriu să fie numiți domni și stăpânitori peste supușii lor, pe care îi guvernează în cele civile; dar numai lui Hristos Îi este propriu să fie numit Domn și Învățător în guvernarea spirituală a Bisericii, iar toți ceilalți care poartă o slujbă în ea nu trebuie să uzurpe stăpânire în ea, nici să fie numiți domni, ci numai slujitori, ucenici și servitori. Căci este slujba proprie a lui Hristos să poruncească și să cârmuiască Biserica Sa în întregul ei, și fiecare biserică particulară, prin Duhul și Cuvântul Său, prin slujirea oamenilor.

Cu toate acestea, după cum slujitorii și ceilalți din starea bisericească sunt supuși magistratului civil, tot astfel persoana magistratului trebuie să fie supusă Bisericii în cele spirituale și în guvernarea bisericească. Iar exercitarea ambelor acestor jurisdicții nu poate sta în mod obișnuit în una și aceeași persoană.

Puterea civilă se numește puterea sabiei, iar cealaltă puterea cheilor.

Puterea civilă trebuie să le poruncească celor spirituali să-și exercite și să-și facă slujba potrivit Cuvântului lui Dumnezeu; cârmuitorii spirituali trebuie să-i ceară magistratului creștin să împartă dreptatea, să pedepsească viciul și să apere libertatea și liniștea Bisericii în hotarele lor.

Magistratul poruncește lucruri exterioare, pentru pacea și liniștea exterioară între supuși; slujitorul se ocupă de lucrurile exterioare numai de dragul conștiinței.

Magistratul se ocupă numai de lucrurile exterioare și de faptele săvârșite înaintea oamenilor, dar cârmuitorul spiritual judecă, prin Cuvântul lui Dumnezeu, atât simțămintele lăuntrice, cât și faptele exterioare, în privința conștiinței.

Magistratul civil cere și dobândește ascultare prin sabie și prin alte mijloace exterioare, dar slujirea bisericească, prin sabia spirituală și prin mijloace spirituale.

Magistratul nu trebuie nici să predice, nici să administreze sacramentele, nici să aplice cenzurile Bisericii, nici măcar să prescrie vreo regulă despre cum trebuie făcute acestea, ci să le poruncească slujitorilor să păzească regula poruncită în Cuvânt și să-i pedepsească pe călcători prin mijloace civile. Slujitorii nu exercită jurisdicția civilă, ci îl învață pe magistrat cum trebuie ea exercitată potrivit Cuvântului.

Magistratul trebuie să sprijine, să mențină și să întărească jurisdicția Bisericii. Slujitorii trebuie să-i sprijine pe prinții lor în toate lucrurile care se potrivesc cu Cuvântul, cu condiția să nu-și neglijeze propria lor sarcină amestecându-se în treburile civile.

În sfârșit, după cum slujitorii sunt supuși judecății și pedepsei magistratului în lucrurile exterioare, dacă greșesc, tot astfel magistrații trebuie să se supună disciplinei Bisericii, dacă păcătuiesc în chestiuni de conștiință și de religie.