XII - Câteva capete deosebite de reformă pe care le cerem

Tot ce s-a spus despre slujbele Bisericii, despre puterea separată a purtătorilor de slujbe, despre puterea lor unită de asemenea și, în sfârșit, despre patrimoniul Bisericii, înțelegem că este adevărata reformă pe care Dumnezeu o cere din mâinile noastre, ca Biserica să fie rânduită potrivit cu ea, ca după acea rânduială care se potrivește cel mai bine cu Cuvântul.

Dar, pentru că ar trebui să se atingă ceva în particular, privitor la starea țării și la ceea ce căutăm în principal să fie reformat în ea, le-am adunat în capetele care urmează.

Întrucât toată țara este împărțită în provincii, iar aceste provincii sunt la rândul lor împărțite în parohii, atât la țară, cât și în orașe, în fiecare parohie și congregație de mărime potrivită ar trebui să fie așezați unul sau mai mulți păstori care să hrănească turma, și niciun păstor sau slujitor să nu fie împovărat niciodată cu sarcina particulară a mai multor biserici sau turme decât una singură.

Și, pentru că se va socoti greu să se găsească păstori sau slujitori pentru toate bisericile parohiale din regat, atât la țară, cât și în orașe, socotim că, după sfatul celor cărora le va fi dată însărcinare de către Biserică și de către prinț, parohiile de la țară sau din satele mici pot fi unite câte două, trei sau mai multe, în unele locuri, laolaltă, iar bisericile principale și cele mai potrivite să rămână în picioare și să fie reparate îndeajuns, și să fie așezați în ele slujitori cu însușirile cerute; iar celelalte biserici, care nu sunt găsite necesare, să fie lăsate să se ruineze, curțile lor păstrându-se totuși ca locuri de îngropare; iar în unele locuri, unde este nevoie, o parohie, în care congregația este prea mare pentru o singură biserică, poate fi împărțită în două sau mai multe.

Ar trebui să fie rânduiți doctori în universități, în colegii și în alte locuri unde este nevoie, și să fie îngrijiți îndeajuns, ca să deschidă înțelesul Scripturilor și să aibă grija școlilor și să învețe principiile elementare ale religiei.

Cât despre bătrâni, ar trebui să fie unii care să fie cenzori ai moravurilor poporului, unul sau mai mulți în fiecare congregație, dar nu o adunare a bătrânilor în fiecare biserică particulară, ci numai în orașe și în locurile de seamă, unde se pot găsi oameni cu judecată și destoinicie pentru acest scop, unde bătrânii bisericilor particulare din jur să se poată întruni laolaltă și să aibă un consistoriu comun și un loc de adunare între ei, ca să trateze toate lucrurile care privesc congregațiile asupra cărora au supravegherea.

Și, după cum trebuie să fie rânduiți oameni care să unească și să împartă parohiile, după cum cer nevoia și folosul, tot astfel ar trebui să fie rânduiți de Biserica generală, cu încuviințarea prințului, oameni care se tem de Dumnezeu și cunosc starea ținuturilor, care să fie în stare să numească și să hotărască locurile în care trebuie să se întrunească consistoriile particulare, luând în seamă diecezele, așa cum erau împărțite odinioară, și starea ținuturilor și a provinciilor regatului.

De asemenea, cu privire la adunările provinciale și sinodale, ar fi ușor să se chibzuiască câte și în ce locuri trebuie ținute și cât de des trebuie să se întrunească; aceasta trebuie lăsată la libertatea Bisericii generale și la rânduiala care va fi statornicită în această privință.

Adunările naționale ale acestei țări, numite de obicei adunările generale, trebuie să fie păstrate totdeauna în propria lor libertate și să-și aibă propriul lor loc.

Cu puterea Bisericii de a rândui vremurile și locurile potrivite pentru ele, iar toți oamenii, atât magistrații, cât și cei mai mici, să fie supuși judecății lor în pricinile bisericești, fără nicio reclamație sau apel la vreun judecător, civil sau bisericesc, din regat.

Libertatea alegerii persoanelor chemate la funcțiile bisericești, păzită fără întrerupere atâta vreme cât Biserica n-a fost stricată de Antihrist, dorim să fie restabilită și păstrată în acest regat.

Astfel încât nimeni să nu fie impus vreunei congregații, fie de către prinț, fie de către vreo persoană mai mică, fără alegere legitimă și fără încuviințarea poporului peste care este așezată persoana respectivă, după cum cer practica Bisericii apostolice și primare și buna rânduială.

Și, pentru că această rânduială, pe care o cere Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate sta împreună cu patronatele și cu prezentarea la beneficii folosite în biserica papei, dorim ca toți cei care se tem cu adevărat de Dumnezeu să ia în seamă cu stăruință că numele de patronat și de beneficiu, împreună cu efectul lor, au izvorât numai de la papă și din stricăciunea dreptului canonic, întrucât prin ele vreo persoană era impusă sau așezată peste biserici care au Curam animarum.

Și, întrucât acest fel de a proceda nu are niciun temei în Cuvântul lui Dumnezeu, ci este împotriva lui și împotriva libertății de alegere numite, ele nu trebuie să mai aibă loc acum, în această lumină a Reformei. Și de aceea, oricine va îmbrățișa Cuvântul lui Dumnezeu și dorește ca împărăția Fiului Său, Hristos Isus, să înainteze, va îmbrățișa și va primi de asemenea acea rânduială și orânduire pe care o cer Cuvântul lui Dumnezeu și starea dreaptă a Bisericii Sale; altfel, degeaba l-au mărturisit.

Cu toate acestea, în ce privește celelalte patronate de beneficii care nu au curam animarum, cum se spune, precum sunt capelaniile, prebendele întemeiate pe pământuri temporale, rentele anuale și cele asemenea, ele pot fi rezervate vechilor patroni, ca să dispună de ele, când devin vacante, în favoarea studenților și bursierilor, după cum li se cere prin act al Parlamentului.

Cât despre veniturile Bisericii în general, dorim să fie primită și menținută printre noi acea rânduială care se poate împăca cu sinceritatea Cuvântului lui Dumnezeu și cu practica curăției Bisericii lui Hristos.

Și anume, după cum s-a spus mai înainte, ca toate veniturile și patrimoniul Bisericii, cu excepția micilor patronate pomenite mai înainte, să fie împărțite în patru părți: una dintre ele să fie dată păstorului pentru întreținerea și ospitalitatea lui; alta bătrânilor, diaconilor și celorlalți slujbași ai Bisericii, precum grefierii adunărilor, cei care intonează psalmii, paracliserii și îngrijitorii bisericii, în măsura în care este necesar, alăturând de asemenea cu ei pe doctori și școlile, ca să ajute vechile fundații unde este nevoie; a treia parte să fie cheltuită pentru mădularele sărace dintre credincioși și pentru spitale; a patra pentru repararea bisericilor și pentru alte cheltuieli extraordinare, care sunt de folos Bisericii și, de asemenea, statului, dacă este nevoie.

Dorim, prin urmare, ca bunurile bisericești să fie strânse și împărțite cu credincioșie celor cărora le aparțin, și aceasta prin slujirea diaconilor, a căror slujbă îi revine în mod propriu strângerea și împărțirea lor, pentru ca săracii să-și primească partea lor din ele, iar cei din slujire să trăiască fără grijă și neliniște; precum și pentru ca restul vistieriei Bisericii să poată fi păstrat și cheltuit pentru folosințele cuvenite.

Dacă acești diaconi sunt aleși cu acele însușiri pe care Cuvântul lui Dumnezeu cere să le aibă, nu este nicio teamă că se vor purta cu abuz în slujba lor, cum a făcut mai înainte colectorul profan.

Totuși, pentru că această chemare li se pare multora primejdioasă, să fie obligați, cum erau odinioară, să dea socoteală în fiecare an păstorilor și consistoriului; iar dacă Biserica și prințul socotesc de folos, să fie obligați chezași pentru credincioșia lor, ca veniturile Bisericii să nu fie risipite în niciun chip.

Și, pentru ca această rânduială să poată avea loc, trebuie să se îngrijească ca toți ceilalți care administrează veniturile Bisericii, colectori generali sau speciali, fie prin rânduirea prințului, fie în alt chip, să fie deposedați de orice altă administrare a lor și să îngăduie ca veniturile Bisericii să fie administrate în vremurile viitoare în întregime prin slujirea diaconilor și împărțite pentru folosința pomenită mai înainte.

Și, de asemenea, pentru ca veniturile bisericești să poată ajunge pentru acele folosințe pentru care urmează să fie rânduite, socotim că este necesar să se ceară ca toate înstrăinările, dările în feudă sau în arendă ale veniturilor Bisericii, atât pământuri, cât și zeciuieli, spre vătămarea și micșorarea vechilor venituri, să fie revocate și anulate, iar patrimoniul Bisericii să fie adus înapoi la vechea lui libertate de odinioară.

Și, de asemenea, ca în vremurile viitoare zeciuielile să nu fie arendate nimănui, decât celor care lucrează pământul, sau altfel să nu fie arendate deloc, după cum s-a convenit și s-a semnat mai înainte de nobilime.