Prezentare

Credința creștină are un conținut. De la început, Biserica nu s-a mărginit să îndemne la credință, ci a învățat ce trebuie crezut. Luca îi scrie lui Teofil „ca astfel să poți cunoaște temeinicia lucrurilor în care ai fost învățat” (Luca 1:4), iar verbul pe care îl folosește este același din care provine cuvântul „catehism”: a instrui prin viu grai, făcând ca învățătura să răsune în urechea celui care învață. Pavel îi poruncește lui Timotei să țină „modelul cuvintelor sănătoase” (2 Tim. 1:13), pentru că adevărul descoperit nu este o impresie vagă, ci un depozit care se primește, se păzește și se transmite.

Așa a înțeles Biserica de-a lungul istoriei ei. Biserica veche își pregătea îndelung catehumenii înainte de botez, iar când Reforma a dat înapoi poporului Cuvântul, unul dintre primele ei roade au fost catehismele: cele ale lui Luther (1529), cel al lui Calvin la Geneva (1541) sau cel de la Heidelberg (1563). Reformatorii știau că nu este de ajuns să predici: adevărul trebuie să rămână așezat în mintea și în inima fiecărui credincios și să fie învățat în fiecare casă. Adunarea de la Westminster a preluat această moștenire și i-a dat expresia ei cea mai desăvârșită.

Astăzi, în schimb, doctrina este privită cu suspiciune, dacă nu chiar cu dispreț. Se spune că dezbină, că răcește inima, că ceea ce contează este experiența, și nu definițiile. Roadele sunt la vedere: credincioși care nu știu să dea socoteală de nădejdea care este în ei (1 Pet. 3:15) și biserici care trăiesc vremea vestită de apostol, în care „nu vor suporta învățătura sănătoasă” (2 Tim. 4:3). Dar nu există evlavie adevărată fără adevăr: „Poporul Meu este nimicit din lipsă de cunoaștere” (Osea 4:6).

Cu cele 196 de întrebări ale sale, Catehismul Mare este cel mai complet dintre catehismele pe care ni le-a lăsat Reforma. Cel Mic a fost gândit pentru începători; pe cel Mare Biserica Scoției l-a aprobat ca „Directoriu pentru catehizarea acelora care au dobândit o anumită îndemânare în cunoașterea fundamentelor religiei” și a slujit drept călăuză pastorilor în învățătura publică. Urmează ordinea pe care el însuși o enunță: „ceea ce omul trebuie să creadă despre Dumnezeu și ce anume cere Dumnezeu de la om” (Î. 5). Se remarcă prin expunerea celor zece porunci, care nu se oprește la litera fiecărei porunci, ci detaliază îndatoririle pe care le cere și păcatele pe care le interzice, potrivit regulilor de interpretare pe care le stabilește catehismul însuși (Î. 99). Adunarea Generală scoțiană l-a numit „o bogată comoară pentru a spori cunoașterea în poporul lui Dumnezeu”.

Credinciosul care îl va studia cu Biblia deschisă, verificând fiecare răspuns cu dovezile din Scriptură care îl însoțesc, va găsi în el ceea ce astăzi se găsește tot mai rar: o formare solidă, ordonată și completă, care nu depinde de mode sau de gusturi. Nu ia locul Scripturii, ci o rezumă cu credincioșie și învață cum s-o citești în întregime. A-l cunoaște înseamnă a pune temeliile: a ști ce crezi, de ce crezi și cum trebuie să trăiești, „ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo și purtați de orice vânt de învățătură” (Efes. 4:14).

Catehismul este precedat de actul prin care l-a aprobat Adunarea Generală a Bisericii Scoției în 1648.