Prezentare

Dintre toate documentele pe care le-a produs Adunarea de la Westminster, Mărturisirea de credință este cel mai cunoscut și cel cu cea mai largă înrâurire. Este lucrarea centrală a Adunării, pe care celelalte documente o însoțesc: Catehismele o învață, Directorul o aplică închinării, iar Forma de guvernare, Bisericii. Este, de asemenea, una dintre ultimele mari mărturisiri reformate și, pentru mulți, cea mai desăvârșită: recolta coaptă a unui veac de Reformă, în care se adună ce au avut mai bun mărturisirile care au precedat-o.

Nu a fost scrisă în grabă. Timp de peste doi ani, între 1644 și 1646, peste o sută de teologi au dezbătut-o frază cu frază, uneori zile întregi asupra unei singure clauze, până când au prezentat-o Parlamentului în decembrie 1646. În 1647, la cererea Parlamentului însuși, i s-au adăugat dovezile din Scriptură pentru fiecare afirmație, iar în același an Adunarea Generală a Bisericii Scoției a adoptat-o ca mărturisire a Bisericii sale.

Cele 33 de capitole ale ei parcurg tot sfatul lui Dumnezeu: Scriptura, Dumnezeu și decretele Sale, creația și providența, căderea, legământul lui Dumnezeu cu omul, Hristos Mijlocitorul, aplicarea răscumpărării, legea, închinarea, Biserica și sacramentele, magistratul civil și lucrurile de pe urmă. Și nu este întâmplător că începe cu Scriptura, și nu cu Dumnezeu: înainte de a spune ceva despre El, Mărturisirea stabilește de unde știe ceea ce știe. Tot restul se sprijină pe această temelie: „Tot sfatul lui Dumnezeu privitor la lucrurile necesare glorificării Lui, mântuirii omului, credinței și vieții, este fie prezentat explicit în Scriptură, fie dedus din Scriptură ca implicații pozitive și necesare: acestora nu trebuie niciodată adăugat nimic, nici prin noi revelații ale Duhului, nici prin tradițiile oamenilor” (CFW 1.6).

Înrâurirea ei nu și-a avut egal în lumea reformată. Timp de aproape patru secole a fost norma doctrinară a bisericilor prezbiteriene din întreaga lume și a fost, de asemenea, modelul de la care au pornit congregaționaliștii în Declarația de la Savoy (1658) și baptiștii în Mărturisirea de la Londra (1677 și 1689), care au reprodus-o aproape în întregime, schimbând doar ceea ce îi despărțea de ea. Cine citește oricare dintre aceste mărturisiri o citește, în bună parte, pe cea de la Westminster.

O mărturisire nu ține locul Scripturii. Este, cum au numit-o întotdeauna bisericile care au adoptat-o, o normă subordonată: Biserica mărturisește prin ea ceea ce crede că învață Scriptura, iar Mărturisirea însăși recunoaște că deasupra ei se află „Duhul Sfânt, care vorbește în Sfânta Scriptură”, care este „Judecătorul suprem prin care trebuie soluționate toate controversele religioase” (CFW 1.10). Dar tocmai de aceea este atât de prețioasă: într-o vreme în care mulți creștini nu știu să spună cu precizie ce cred, Mărturisirea le oferă o expunere ordonată, completă și dovedită din Scriptură a întregii credințe, care îi ajută s-o cunoască, s-o apere și s-o transmită.

Aici este oferit textul original din 1647, așa cum l-a aprobat Adunarea. Modificările pe care i le-au adus mai târziu unele biserici, precum revizuirea americană din 1788, sunt prezentate separat, în secțiunea de revizuiri. Mărturisirea este precedată de jurământul depus de membrii Adunării și de lista celor care au alcătuit-o.