Despre pocăința care duce la viață

Pocăința care duce la viață este un har al Evangheliei,291 iar învățătura [Evangheliei] trebuie predicată de fiecare slujitor al Evangheliei, alături de învățătura privitoare la credința în Hristos.292

Prin pocăință, păcătosul care, dintr-o conștientizare și simțire nu doar a pericolului, ci și a mizeriei și stricăciunii păcatelor lui, care sunt contrare naturii sfinte și Legii drepte ale lui Dumnezeu, și înțelegând mila pe care o capătă în Hristos cel ce se pocăiește și îi pare rău, este atât de întristat și își urăște păcatele până acolo că se întoarce de la toate acestea spre Dumnezeu,293 fixându-și ca scop și străduindu-se să umble cu El pe toate căile poruncilor Lui.294

Cu toate că nu te poți bizui pe pocăință ca pe o satisfacție oferită pentru păcat, sau ca pe o cauză a iertării,295 care este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu în Hristos,296 totuși ea este atât de necesară tuturor păcătoșilor, încât nimeni nu poate aștepta iertarea fără să aibă pocăința.297

Întrucât niciun păcat nu este prea mic ca să nu merite condamnarea,298 tot așa niciun păcat nu este prea mare pentru a nu le-ar putea fi iertat celor ce se pocăiesc cu adevărat.299

Oamenii n-ar trebui să se mulțumească cu o pocăință generală, ci datoria fiecărui om este să caute să se pocăiască în mod deosebit de păcatele sale specifice.300

Fiecare om trebuie să-și mărturisească păcatele personal lui Dumnezeu, rugându-se pentru iertarea lor,301 după care, după părăsirea lor, el va căpăta îndurare.302 Astfel, acela care îl dezonorează pe fratele său sau biserica lui Hristos, trebuie să dorească, printr-o mărturisire personală sau publică și prin întristare din cauza păcatului lui, să-și declare pocăința în fața celor pe care i-a ofensat.303 Cei ofensați trebuie apoi să se împace cu el și să-l primească în dragoste.304