Despre Sfânta Scriptură

Cu toate că revelația naturii, lucrările creației și ale providenței mărturisesc atât de mult despre bunătatea, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, încât oamenii rămân fără scuze;1 totuși ele nu sunt suficiente ca să ofere acea cunoaștere a lui Dumnezeu, și a voii Lui, care este necesară pentru mântuire.2 De aceea, Domnul a găsit plăcere ca, în perioade de timp diferite și în moduri diferite, să Se reveleze pe Sine, și să-Și declare voia față de Biserica Sa;3 și după aceea, pentru o mai bună păstrare și răspândire a adevărului, și pentru o înrădăcinare și susținere a Bisericii împotriva depravării umane, și a uneltirilor vrăjmașe ale Satanei și ale lumii, să le încredințeze pe acestea pentru a fi scrise:4 fapt care face Sfintele Scripturi să fie pe deplin necesare,5 întrucât modalitățile anterioare prin care Dumnezeu Își revela voia față de poporul Lui au încetat.6

Sub numele de Sfânta Scriptură, sau Cuvântul lui Dumnezeu scris, sunt cuprinse acum toate cărțile Vechiului și Noului Testament, care sunt acestea: Vechiul Testament: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul, Iosua, Judecătorii, Rut, 1 Samuel, 2 Samuel, 1 Împărați, 2 Împărați, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Proverbele, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia, Maleahi. Noul Testament: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor, Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei, 2 Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacov, 1 Petru, 2 Petru, 1 Ioan, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda, Apocalipsa. Toate acestea fiind date prin insuflarea lui Dumnezeu, ca să fie regula credinței și a vieții.7

Nefiind inspirate divin, cărțile numite în mod obișnuit Apocrife nu fac parte din canonul Scripturii și, prin urmare, nu au nicio autoritate în biserica lui Dumnezeu, nici nu pot fi acceptate sau folosite mai mult decât sunt orice alte scrieri omenești.8

Sfânta Scriptură cere credință și ascultare, dar autoritatea ei nu depinde de mărturia vreunui om sau a Bisericii, ci în totalitate de Dumnezeu (care este El Însuși Adevărul), Autorul acesteia și, de aceea, trebuie primită și ascultată, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu.9

Noi putem fi influențați și convinși de mărturia Bisericii în a dobândi o atitudine de înaltă reverență față de Sfânta Scriptură.10 De altfel, caracterul ceresc al conținutului ei, eficiența doctrinei, maiestatea stilului, armonia tuturor părților, scopul ei pe de-a-ntregul (care este să Îi dea toată gloria lui Dumnezeu), descoperirea completă pe care o face singurei căi de mântuire a omului, alături de multe alte caracteristici incomparabile, și de întreaga ei perfecțiune, sunt argumente prin care se dovedește din plin că Sfânta Scriptură este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, convingerea și asigurarea noastră deplină cu privire la adevărul infailibil și autoritatea ei divină vin în urma lucrării lăuntrice a Duhului Sfânt, care mărturisește prin și despre Cuvânt în inimile noastre.11

Tot sfatul lui Dumnezeu privitor la lucrurile necesare glorificării Lui, mântuirii omului, credinței și vieții, este fie prezentat explicit în Scriptură, fie dedus din Scriptură ca implicații pozitive și necesare: acestora nu trebuie niciodată adăugat nimic, nici prin noi revelații ale Duhului, nici prin tradițiile oamenilor.12 Cu toate acestea, noi recunoaștem că iluminarea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu este necesară pentru o înțelegere aducătoare de mântuire asupra lucrurilor care sunt revelate în Cuvânt.13 De asemenea, există anumite aspecte care privesc închinarea înaintea lui Dumnezeu și conducerea Bisericii, lucruri firești acțiunii și comunității umane, care trebuie rânduite prin lumina naturii, și prudența creștină, după regulile generale ale Cuvântului, care trebuie respectate întotdeauna.14

Nu toate lucrurile din Sfânta Scriptură sunt la fel de simple în ele însele, și de asemenea nu sunt la fel de clare tuturor oamenilor.15 Totuși, acele lucruri care sunt esențiale de știut, de crezut și de respectat pentru mântuire sunt atât de clar expuse și explicate într-un loc sau altul din Sfânta Scriptură, încât nu doar cei învățați, ci și cei fără școală pot ajunge, folosind mijloace obișnuite, la un nivel suficient al înțelegerii acestor lucruri.16

Vechiul Testament scris în limba ebraică (limba maternă a poporului lui Dumnezeu din vechime) și Noul Testament scris în limba greacă (limba cea mai răspândită la vremea scrierii acestuia) au fost inspirate direct de Dumnezeu, și au fost păstrate pure de-a lungul veacurilor prin grija Sa deosebită și prin providența Sa. Prin urmare, ele sunt autentice,17 astfel încât, oricând există controverse religioase, Biserica trebuie să apeleze la ele ca fiind autoritatea finală de soluționare a controverselor.18 Însă aceste limbi originale nu sunt cunoscute de toți oamenii lui Dumnezeu, care au dreptul și dorința de a studia Sfânta Scriptură, și cărora le este poruncit să o citească și să o cerceteze în frică de Dumnezeu.19 De aceea, Vechiul și Noul Testament trebuie traduse în limba obișnuită, nativă, a fiecărui popor la care ele ajung,20 astfel încât, având Cuvântul lui Dumnezeu locuind pe deplin în toți, oamenii să se închine lui Dumnezeu într-o modalitate acceptabilă,21 și prin răbdarea și mângâierea Scripturii, ei să capete nădejde.22

Regula infailibilă pentru interpretarea Sfintei Scripturi este Scriptura însăși. De aceea, atunci când există o întrebare cu privire la sensul deplin și adevărat al oricărui pasaj [sau parte] din Scriptură (care nu este multiplu, ci unul singur), acel sens trebuie căutat și cunoscut în lumina altor pasaje din Scriptură, care vorbesc mai clar despre acel subiect.23

Judecătorul suprem prin care trebuie soluționate toate controversele religioase, și prin care trebuie examinate toate deciziile conciliilor, toate opiniile scriitorilor, toate doctrinele omenești și toate părerile, nu poate fi altul decât Duhul Sfânt, care vorbește în Sfânta Scriptură, și pe ale cărui verdicte suntem chemați să ne bizuim.24