Prezentare

Puține doctrine au suferit atât de mult ca doctrina despre Biserică, și aceasta din direcții opuse. Biserica Romei a înălțat Biserica până pe altare, punând-o în locul care Îi aparține numai lui Hristos: a făcut-o stăpână peste Scriptură și împărțitoare a mântuirii. O bună parte a lumii evanghelice a căzut în extrema opusă: abia dacă are o doctrină despre Biserică, o reduce la o întrunire de credincioși în slujba credinței individuale și socotește guvernarea ei o chestiune secundară, de organizare sau de gust, pe care fiecare comunitate o rezolvă cum i se pare mai practic. Adunarea de la Westminster a urmat calea Scripturii între cele două: Biserica nu este stăpâna nimănui, dar nici nu este de prisos, pentru că este împărăția lui Hristos, iar Împăratul ei n-a lăsat-o fără lege: „Domnul Isus, ca Împărat și Cap al Bisericii Sale, a stabilit o conducere a ei, prin intermediul purtătorilor de slujbă ai Bisericii, care este distinctă de autoritatea civilă” (CFW 30.1).

Nu este întâmplător că bisericile născute din această tradiție nu poartă numele unui om, ci pe cel al unei slujbe biblice. Se numesc prezbiteriene pentru că sunt convinse că guvernarea prin prezbiteri, adică prin bătrâni, este cea pe care Hristos a rânduit-o pentru Biserica Sa. Întrebarea de fond nu este cine poruncește în Biserică, ci dacă Hristos domnește în ea. De aceea Prefața Formei de guvernare nu începe vorbind despre Biserică, ci despre El: „ISUS HRISTOS, pe ai cărui umeri este guvernarea”.

Nicio chestiune n-a ocupat atât de mult timp Adunarea și n-a dezbinat-o atât de mult. Teologii au trebuit să apere guvernarea prezbiteriană pe două fronturi deodată. Împotriva prelaturii — ceea ce astăzi numim guvernare episcopală —, guvernarea Bisericii prin episcopi, care dominase Biserica Angliei și pe care Parlamentul tocmai o respinsese. Și împotriva independentismului — astăzi, guvernare congregațională — al unui grup de membri ai Adunării înseși, așa-numiții „frați disidenți”, printre care Thomas Goodwin și Philip Nye, care susțineau că fiecare congregație este pe deplin autonomă. Adunarea a încheiat Forma de guvernare după lungi dezbateri, iar Biserica Scoției a aprobat-o în 1645.

Împotriva prelaturii, Forma de guvernare arată că în Noul Testament „bătrân” (prezbiter) și „episcop” sunt două nume ale aceleiași slujbe, nu două trepte ale unei ierarhii. Pavel îi cheamă pe „prezbiterii bisericii” din Efes și le spune că Duhul Sfânt i-a pus „supraveghetori” (episcopi) (Fapte 20:17, 28); lui Tit îi poruncește să rânduiască prezbiteri în fiecare cetate și, descriind cerințele lor, îi numește episcopi (Tit 1:5-7). Nu există în Scriptură un episcop care să guverneze peste prezbiteri, și cu atât mai puțin un cap vizibil al întregii Biserici: singurul ei Cap este Hristos (Efes. 1:22). Petru însuși, departe de a revendica vreun primat, se prezintă ca „un prezbiter împreună cu ei” și le poruncește prezbiterilor să păstorească turma „nu ca și cum ați stăpâni” peste ea (1 Pet. 5:1-3).

Împotriva independentismului, Forma de guvernare arată că congregațiile nu sunt insule. Când a apărut la Antiohia o controversă care dezbina Biserica, ea nu a fost rezolvată acolo, ci a fost dusă la Ierusalim, unde „apostolii și prezbiterii s-au adunat laolaltă ca să cerceteze acest lucru” (Fapte 15:6); iar ceea ce au hotărât n-a fost un sfat pe care fiecare biserică să-l poată primi sau respinge, ci „hotărârile care fuseseră luate de apostolii și de prezbiterii din Ierusalim”, care se transmiteau bisericilor, iar frații erau învățați „să păzească” aceste hotărâri (Fapte 16:4). De aceea Forma de guvernare afirmă că „este îngăduit și potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, ca să fie o subordonare a adunărilor congregaționale, clasice, provinciale și naționale, pentru guvernarea bisericii”. Nici congregația nu se guvernează prin votul tuturor membrilor ei: Hristos a pus în ea prezbiteri care conduc (1 Tim. 5:17) și cărora poporul trebuie să le asculte în Domnul (Evr. 13:17).

Nu este vorba de a tăgădui evlavia celor care au gândit altfel: mulți independenți au fost oameni evlavioși, iar Adunarea a dezbătut cu ei ca între frați. Este vorba de a întreba ce a rânduit Hristos în Cuvântul Său. Iar întrebarea nu este teoretică. Unde lipsește guvernarea biblică, Biserica ajunge fie supusă voii unui singur om, fie el un episcop sau un pastor carismatic care nu dă socoteală nimănui, fie fărâmițată în congregații izolate, fără cineva la care să apeleze când se săvârșește o nedreptate și fără o disciplină care să ocrotească turma și pe păstorii ei. Guvernarea prezbiteriană oferă ceea ce învață Scriptura: pluralitatea prezbiterilor, egalitatea între pastori, adunări la care se poate face apel și supunerea tuturor față de Cuvânt.

Forma de guvernare tratează despre Biserică și slujitorii ei (păstori, învățători, prezbiteri conducători și diaconi), despre congregațiile particulare, despre adunările care guvernează Biserica și despre ordinarea pastorilor. Este precedată de Prefața cu care a prezentat-o Adunarea.