Prezentare

Închinarea nu este un aspect secundar al vieții creștine: este lucrul pentru care a fost creat omul. „Scopul suprem al omului este să Îl glorifice pe Dumnezeu și să se bucure în El pentru totdeauna” (Catehismul Mic, 1). De aceea Dumnezeu n-a lăsat niciodată pe seama născocirii omenești felul în care trebuie să I se aducă închinare: „Voi să păziți și să împliniți toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să n-adăugați nimic la ele și să nu scoateți nimic din ele” (Deut. 12:32).

Nu este întâmplător faptul că Directorul pentru închinarea publică a lui Dumnezeu a fost primul document pe care Adunarea de la Westminster l-a dus la bun sfârșit. L-a încheiat la sfârșitul anului 1644, înaintea Mărturisirii de credință și a Catehismelor, iar când Parlamentul Angliei l-a instituit, a abolit Cartea de Rugăciune Comună. Teologii înțelegeau că reforma Bisericii începe cu reforma închinării ei.

Istoria Bisericii o confirmă iar și iar. Când Israel se abătea de la Dumnezeu, nu o făcea mai întâi tăgăduindu-I Numele, ci închinându-se Lui după felul său: vițeii lui Ieroboam au fost înfățișați ca dumnezeii care îl scoseseră pe Israel din Egipt (1 Împ. 12:28), iar focul lui Nadab și Abihu a fost „foc străin, pe care El nu li-l poruncise” (Lev. 10:1). Același lucru s-a întâmplat în Biserica medievală: închinării i s-au adăugat treptat ceremonii, chipuri și ritualuri de născocire omenească, până când s-a ajuns la idolatrie fățișă.

Astăzi ispita și-a schimbat forma, dar nu și natura. Unde odinioară se înălțau altare și chipuri, acum se înalță scene, lumini și spectacol; închinarea este judecată după puterea ei de a atrage și de a emoționa, și nu după credincioșia ei față de ceea ce a poruncit Dumnezeu. Atunci ca și acum, primul lucru care se strică este închinarea, iar după ea cade doctrina.

În fața ambelor abateri, Directorul aplică ceea ce Mărturisirea avea să formuleze mai târziu drept principiul regulator al închinării: „calea de închinare acceptabilă înaintea Dumnezeului adevărat a fost instituită de El Însuși și astfel delimitată clar prin voia Sa descoperită oamenilor. Astfel, El nu poate primi închinarea care este făcută după imaginațiile și metodele oamenilor, nici după sugestiile Satanei, nici după orice fel de reprezentare vizibilă, și nici prin altă cale care nu a fost clar prescrisă în Sfânta Scriptură” (CFW 21.1; cf. Catehismul Mare, 108-109).

În paginile care urmează, cititorul va găsi cum a rânduit Adunarea părțile închinării publice: citirea Cuvântului, rugăciunea, predicarea, sacramentele și cântarea psalmilor. Nu este o carte de rugăciuni de recitat, ci aplicarea sobră și reverentă a ceea ce poruncește Scriptura. Directorul este precedat de actul prin care Biserica și Parlamentul Scoției l-au aprobat în 1645.