Despre predicarea Cuvântului

Predicarea Cuvântului, fiind puterea lui Dumnezeu spre mântuire, și una dintre cele mai mari și mai alese lucrări ce țin de slujirea Evangheliei, trebuie săvârșită astfel încât lucrătorul să n-aibă de ce să se rușineze, ci să se mântuiască pe sine și pe cei ce-l ascultă.

Se presupune (potrivit regulilor pentru hirotonire) că slujitorul lui Hristos este, într-o măsură bună, înzestrat pentru o slujbă atât de însemnată, prin priceperea sa în limbile originale, și în acele arte și științe care sunt slujnice teologiei; prin cunoștința sa în întregul cuprins al teologiei, dar mai presus de toate în sfintele Scripturi, având simțurile și inima exersate în ele mai mult decât obișnuiții credincioși; și prin luminarea Duhului lui Dumnezeu, și celelalte daruri de zidire, pe care (împreună cu citirea și studierea Cuvântului) se cuvine să le caute mereu prin rugăciune și inimă smerită, hotărât să primească orice adevăr încă nedobândit, oricând Dumnezeu i-l va face cunoscut. Toate acestea trebuie să le folosească și să le sporească în pregătirile sale private, înainte de a înfățișa public ceea ce a pregătit.

De obicei, subiectul predicii sale trebuie să fie un text din Scriptură, care înfățișează un principiu sau un cap de credință, sau potrivit unei ocazii deosebite ivite; sau poate continua într-un capitol, psalm, sau carte a sfintei Scripturi, după cum va socoti el potrivit.

Introducerea la textul său să fie scurtă și limpede, trasă din textul însuși, sau din context, sau dintr-un loc paralel, sau dintr-o zicere generală a Scripturii.

Dacă textul este lung (cum uneori trebuie să fie în istorisiri sau pilde), să dea un scurt rezumat al lui; dacă este scurt, o parafrazare a lui, de va fi nevoie: în amândouă cazurile, privind cu grijă la scopul textului, și arătând capetele și temeiurile principale ale doctrinei pe care trebuie s-o scoată din el.

În analizarea și împărțirea textului său, trebuie să țină seama mai mult de rânduiala materiei decât de cea a cuvintelor; și nici să nu împovăreze de la început memoria ascultătorilor cu prea multe puncte de împărțire, nici să le tulbure mințile cu termeni obscuri de meșteșug.

În scoaterea doctrinelor din text, grija lui trebuie să fie: întâi, ca lucrul să fie adevărul lui Dumnezeu. Al doilea, ca acesta să fie un adevăr cuprins în, sau întemeiat pe, acel text, astfel încât ascultătorii să poată vedea cum Dumnezeu îl învață de acolo. Al treilea, ca el să stăruiască îndeosebi asupra acelor doctrine care sunt cel mai mult vizate, și care zidesc cel mai mult pe ascultători.

Doctrina trebuie exprimată în termeni limpezi; sau, dacă ceva din ea are nevoie de explicație, aceasta să fie desfăcută, și urmarea ei din text să fie de asemenea lămurită. Locurile paralele din Scriptură, care confirmă doctrina, trebuie mai degrabă să fie limpezi și potrivite decât numeroase, și (dacă e nevoie) să fie oarecum stăruite și aplicate la scopul urmărit.

Argumentele sau temeiurile trebuie să fie solide, și, pe cât se poate, convingătoare. Ilustrările, de orice fel ar fi, trebuie să fie pline de lumină, și în așa fel încât să poarte adevărul în inima ascultătorului cu o desfătare duhovnicească.

Dacă vreo îndoială, izvorâtă din Scriptură, din rațiune, sau din prejudecata ascultătorilor, pare să se ivească, este foarte necesar s-o înlăture, împăcând deosebirile aparente, răspunzând la temeiuri, și descoperind și îndepărtând pricinile prejudecății și greșelii. Altminteri nu se cuvine să-i țină pe ascultători cu propunerea sau răspunderea la obiecții deșarte sau rele care, fiind fără de sfârșit, propunerea și dezlegarea lor împiedică zidirea mai mult decât o înaintează.

Nu trebuie să se odihnească într-o doctrină generală, oricât de mult ar fi lămurită și întărită, ci s-o aducă spre folosul deosebit, prin aplicare la ascultătorii săi: ceea ce, deși se va dovedi o lucrare de mare greutate pentru el, cerând multă înțelepciune, râvnă și meditație, și va fi foarte neplăcută omului firesc și stricat, totuși trebuie să se străduiască s-o săvârșească astfel încât ascultătorii lui să simtă că Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, și judecă gândurile și cugetele inimii; și ca, dacă este de față vreun necredincios sau neștiutor, tainele inimii sale să-i fie făcute cunoscute, spre slava lui Dumnezeu.

În folosul învățăturii sau al lămuririi asupra unui adevăr care decurge din doctrina sa, poate (când este potrivit) să-l întărească prin câteva temeiuri tari din textul avut la îndemână, și din alte locuri ale Scripturii, sau din natura acelui loc comun al teologiei din care acel adevăr este o ramură.

În combaterea doctrinelor false, nu trebuie nici să scoată din mormânt o veche erezie, nici să pomenească fără de nevoie o părere hulitoare: dar, dacă poporul este în primejdie de o greșeală, trebuie s-o combată temeinic, și să se străduiască să mulțumească judecățile și conștiințele lor împotriva tuturor obiecțiilor.

În îndemnul la îndatoriri, trebuie, după cum vede el de cuviință, să învețe și mijloacele care ajută la împlinirea lor.

În dojenire, mustrare, și admonestare publică (care cer o înțelepciune deosebită), să nu descopere numai firea și mărimea păcatului, cu nenorocirea ce-l însoțește, ci și primejdia în care se află ascultătorii săi de a fi prinși și surprinși de el, împreună cu leacurile și cel mai bun mod de a-l ocoli.

În aducerea mângâierii, fie ea generală, împotriva tuturor ispitelor, fie deosebită, împotriva unor necazuri sau spaime anume, trebuie să răspundă cu grijă la asemenea obiecții pe care o inimă tulburată și un duh necăjit le-ar putea aduce împotrivă. Este uneori necesar și să dea câteva semne de încercare (ceea ce este foarte de folos, mai ales atunci când este săvârșit de slujitori destoinici și încercați, cu prevedere și înțelepciune, iar semnele sunt limpede întemeiate pe sfânta Scriptură), prin care ascultătorii să se poată cerceta pe ei înșiși dacă au dobândit acele haruri, și au împlinit acele îndatoriri, la care el îi îndeamnă, sau dacă sunt vinovați de păcatul mustrat, și în primejdia judecăților amenințate, sau sunt dintre aceia cărora li se cuvin mângâierile propuse; ca, în consecință, să fie stârniți și îndemnați spre îndatorire, smeriți pentru lipsurile și păcatele lor, mișcați de primejdia lor, și întăriți cu mângâiere, după cum starea lor, la cercetare, va cere.

Și, așa cum nu trebuie totdeauna să urmărească fiecare doctrină ce zace în textul său, tot așa trebuie să aleagă cu înțelepciune acele folosiri care, prin șederea și convorbirea sa cu turma sa, le găsește ca fiind cele mai de trebuință și potrivite vremii; și, printre acestea, pe cele care le pot trage sufletele cel mai mult spre Hristos, izvorul luminii, al sfințeniei și al mângâierii.

Această metodă nu este poruncită ca necesară pentru fiecare om, sau pentru fiecare text; ci este doar recomandată, fiind aflată prin experiență ca fiind foarte binecuvântată de Dumnezeu, și de mare folos pentru înțelegerea și memoria oamenilor.

Dar slujitorul lui Hristos, oricare i-ar fi metoda, trebuie să-și împlinească toată slujba sa: 1. Cu osteneală, nefăcând lucrul Domnului cu nepăsare. 2. Limpede, ca cel mai neînvățat să poată înțelege; înfățișând adevărul nu în cuvintele ademenitoare ale înțelepciunii omenești, ci în dovedirea Duhului și a puterii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică; ferindu-se de asemenea de o folosire nefolositoare a unor limbi necunoscute, expresii ciudate, și cadențe de sunete și cuvinte; citând cu măsură ziceri ale scriitorilor bisericești sau ale altor scriitori omenești, vechi sau moderni, oricât de aleși ar fi. 3. Cu credincioșie, privind la cinstea lui Hristos, la întoarcerea, zidirea și mântuirea poporului, nu la câștigul sau slava sa proprie; nereținând nimic din ce ar putea sluji la acele scopuri sfinte, dând fiecăruia partea lui, și purtându-se cu respect egal față de toți, fără să-l neglijeze pe cel mai neînsemnat, sau să-l cruțe pe cel mai de seamă, în păcatele lor. 4. Cu înțelepciune, alcătuindu-și toate doctrinele, îndemnurile, și mai ales mustrările sale, în așa fel încât să aibă cea mai mare putere de a birui; arătând tot respectul cuvenit persoanei și locului fiecăruia, și nu amestecând propria sa patimă sau amărăciune. 5. Cu gravitate, precum se cuvine Cuvântului lui Dumnezeu; ferindu-se de orice gest, glas sau expresie care ar putea da prilej stricăciunilor oamenilor să-l disprețuiască pe el și slujirea lui. 6. Cu afecțiune iubitoare, ca poporul să vadă că totul vine din evlavioasa lui râvnă, și din dorința sa curată de a le face bine. Și, 7. Ca unul învățat de Dumnezeu, și încredințat în inima sa, că tot ce învață este adevărul lui Hristos; și umblând înaintea turmei sale, ca o pildă pentru ea în aceasta; recomandând cu stăruință, atât în particular cât și în public, ostenelile sale binecuvântării lui Dumnezeu, și veghind cu grijă asupra lui însuși, și asupra turmei peste care Domnul l-a pus supraveghetor: astfel se va păstra neîntinată doctrina adevărului, multe suflete vor fi întoarse și zidite, iar el însuși va primi multe mângâieri ale ostenelilor sale chiar și în viața aceasta, și după aceea cununa slavei păstrată pentru el în lumea ce va să vină.

Acolo unde sunt mai mulți slujitori într-o adunare decât unul singur, și au daruri diferite, fiecare se poate dedica mai ales doctrinei sau îndemnului, potrivit darului în care excelează cel mai mult, și după cum se vor înțelege între ei.