Prezentare

Legământul Național este fratele mai mare al Solemnului Legământ și Ligă. Cu cinci ani înainte ca Scoția, Anglia și Irlanda să se unească în acea ligă, națiunea scoțiană se angajase deja, în 1638, să apere religia reformată împotriva impunerilor regelui. Fără Legământul Național nu se pot înțelege nici Liga, nici prezența scoțiană în Adunarea de la Westminster. De aceea edițiile scoțiene ale Mărturisirii de credință l-au tipărit timp de secole împreună cu Standardele, și așa îl includem și noi aici.

Miezul său este mult mai vechi decât 1638. În ianuarie 1581, tânărul rege Iacob al VI-lea și casa sa au subscris o scurtă mărturisire de credință, redactată de pastorul John Craig, într-un moment în care exista teama că papismul se va întoarce la curte. Este cea cunoscută sub numele de Mărturisirea Negativă, pentru că, pe lângă faptul că aderă la Mărturisirea Scoțiană din 1560, enumeră și respinge una câte una doctrinele și practicile Romei. Întreaga națiune a subscris-o din nou în 1590.

O jumătate de secol mai târziu, Carol I a vrut să ducă la capăt ceea ce începuse tatăl său: să guverneze Biserica Scoției prin episcopi și să-i potrivească închinarea după cea a Bisericii Angliei. Cele cinci articole de la Perth din 1618 impuseseră deja, printre altele, îngenuncherea la primirea Cinei Domnului și ținerea zilelor sfinte; în 1637 regele a impus, fără să consulte Biserica sau Parlamentul, o nouă carte de rugăciuni în stil anglican. În ziua în care a fost citită pentru prima dată în biserica St Giles din Edinburgh, în iulie 1637, a izbucnit o răzmeriță, iar împotrivirea s-a întins în tot regatul.

Răspunsul a fost Legământul. L-au redactat pastorul Alexander Henderson și avocatul Archibald Johnston of Wariston, iar subscrierea lui a început la 28 februarie 1638 în biserica Greyfriars din Edinburgh; în câteva săptămâni îl subscriseseră mii de oameni din toate stările, în toată țara. Nu au născocit o religie nouă: au reînnoit mărturisirea pe care însuși regele Iacob o jurase. Tocmai în aceasta stătea puterea lui: semnatarii nu se ridicau împotriva legii, ci apărau religia pe care legile regatului o întemeiaseră deja.

De aici structura sa, în trei părți pe care le-am despărțit aici pentru a ușura lectura. Mai întâi, Mărturisirea din 1581. Apoi, o lungă înșiruire de legi ale Parlamentului scoțian care osândesc papismul, ocrotesc religia reformată și îi obligă pe regi să o apere de la încoronarea lor, și care ocupă aproape jumătate din document; este argumentul său juridic, lucrarea lui Johnston. În sfârșit, legământul propriu-zis, în care semnatarii făgăduiesc și jură, „PE NUMELE CEL MARE AL DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU”, să stăruiască în adevărata religie, să o apere, să-l apere și pe rege în apărarea ei și să trăiască așa cum se cuvine „creștinilor care și-au înnoit legământul cu Dumnezeu”. Ca și în 1581, nu voiau doar o semnătură: „credem cu inimile noastre, mărturisim cu gurile noastre, subscriem cu mâinile noastre”.

În redactarea sa din 1638, Legământul suspenda noutățile care fuseseră introduse „până când vor fi cercetate și încuviințate în Adunări libere și în Parlament”. Adunarea Generală întrunită la Glasgow în noiembrie 1638 i-a destituit pe episcopi, iar cea din 1639 a declarat nelegitime guvernarea Bisericii prin episcopi și articolele de la Perth. Această hotărâre a fost adăugată Legământului la subscrierea din 1639 și este scurta declarație cu care se încheie.

Restul se află în prezentarea Solemnului Legământ și Ligă: războiul cu regele, alianța cu Parlamentul englez din 1643, comisarii scoțieni de la Westminster. Carol al II-lea a jurat Legământul Național împreună cu Liga în 1650 și 1651; restaurat pe tron, le-a repudiat, iar prezbiterienii care le-au rămas credincioși, covenanterii, au fost persecutați timp de decenii. A citi astăzi Legământul Național înseamnă a fi martori la clipa în care o națiune întreagă s-a angajat față de Dumnezeu să păstreze credința reformată și a înțelege de unde a venit avântul care a dus la Adunarea de la Westminster.

Legământul este precedat de titlul său original, care rezumă istoria subscrierilor sale între 1580 și 1651.