XI - Despre abuzurile care încă mai rămân în Biserică, pe care dorim să fie reformate

DUPĂ cum este datoria magistratului evlavios să mențină libertatea de acum, pe care a dat-o Dumnezeu prin predicarea Cuvântului Său și prin adevărata administrare a sacramentelor în acest regat, tot astfel este datoria lui să îngrijească ca toate abuzurile care încă mai rămân în Biserică să fie înlăturate și cu totul îndepărtate.

De aceea, mai întâi, primirea unor oameni în titlurile papistășești de beneficii, care nu slujesc și nu au nicio funcție în Biserica reformată a lui Hristos, precum stareți, comendatari, priori, prioare și alte titluri ale mănăstirilor, ale căror lăcașuri sunt acum, în cea mai mare parte, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, dărâmate și curățate de idolatrie, este un abuz vădit, și nu înseamnă a primi Împărăția lui Hristos printre noi, ci mai degrabă a o refuza.

Tot așa, cei care odinioară erau numiți capitulele și conventele mănăstirilor, ale bisericilor catedrale și ale locurilor asemenea nu mai slujesc acum la nimic altceva decât la a da în feudă și în arendă ce a mai rămas, dacă a mai rămas ceva, din pământurile și zeciuielile Bisericii, spre vătămarea și paguba ei, după cum ne învață experiența de fiecare zi; și de aceea trebuie să fie cu totul abrogate și desființate.

De aceeași natură sunt decanii, arhidiaconii, cantorii, subcantorii, tezaurierii, cancelarii și ceilalți care au titluri asemenea, care izvorăsc numai de la papă și din dreptul canonic, și care nu au niciun loc în Biserica reformată.

De asemenea, bisericile care sunt unite laolaltă și alipite prin anexare la beneficiile lor trebuie să fie despărțite și împărțite și date unor slujitori cu însușirile cerute, după cum cere Cuvântul lui Dumnezeu.

Nici asemenea abuzatori ai patrimoniului Bisericii nu trebuie să aibă vot în Parlament, nici să șadă în Consiliu sub numele Bisericii și al oamenilor Bisericii, spre vătămarea și paguba libertății ei și a legilor regatului făcute în favoarea Bisericii reformate.

Cu atât mai puțin este îngăduit ca vreo persoană dintre acești oameni să aibă cinci, șaisprezece, douăzeci sau mai multe biserici, toate cerând grija sufletelor, și să se bucure de patrimoniul lor, fie prin primirea din partea prințului, fie a Bisericii, în această lumină a Evangheliei. Căci nu este decât o batjocură să ceri reformă acolo unde asemenea lucruri au loc.

Și întrucât în rânduiala luată la Leith, în anul Domnului 1571, se pare că asemenea oameni pot fi primiți, dacă sunt găsiți cu însușirile cerute, fie acea așa-zisă rânduială este împotriva oricărei bune rânduieli, fie trebuie înțeleasă nu despre cei care au însușiri pentru treburile lumești sau pentru a sluji la curte, ci despre cei care au însușiri pentru a învăța Cuvântul lui Dumnezeu și au primirea lor legitimă din partea Bisericii.

Cât despre episcopi, dacă numele de ἐπίσκοπος este luat în sensul său propriu, ei sunt totuna cu slujitorii, după cum s-a arătat mai înainte. Căci nu este un nume de superioritate și de domnie, ci de slujbă și de veghere.

Totuși, pentru că în stricăciunea Bisericii acest nume (ca și altele) a fost folosit cu abuz și este probabil să mai fie încă, nu putem încuviința felul acestor episcopi nou aleși, nici pe cel al capitulelor care îi aleg pentru asemenea slujbe, la care sunt aleși.

Adevărații episcopi trebuie să se dedice unei turme particulare, lucru pe care mulți dintre ei îl refuză; nici nu trebuie să uzurpe domnia peste frații lor și peste moștenirea lui Hristos, cum fac acești oameni.

Păstorii, în calitatea lor de păstori, nu au slujba de a vizita mai multe biserici unită cu păstoria, dacă nu le este dată.

Este o stricăciune ca episcopii să aibă de vizitat hotare mai întinse decât pot vizita în mod legitim.

Nimeni nu trebuie să aibă slujba de vizitare, decât cel care este ales în mod legitim pentru ea.

Consistoriile, fiind bine întemeiate, au puterea de a trimite vizitatori, unul sau mai mulți, cu însărcinarea de a vizita hotarele din cuprinsul consistoriului lor și, de asemenea, după ce le-au cerut socoteală, fie să-i mențină, fie să-i înlăture din vreme în vreme; iar acestor consistorii ei vor fi totdeauna supuși.

Jurisdicția penală în persoana unui păstor este o stricăciune.

Nu se potrivește cu Cuvântul lui Dumnezeu ca episcopii să fie păstori ai păstorilor, păstori ai multor turme, și totuși fără o anumită turmă și fără învățătură obișnuită.

Nu se potrivește cu Scripturile ca ei să fie scutiți de îndreptarea din partea fraților lor și de disciplina consistoriului particular al Bisericii în care vor sluji, nici ca ei să uzurpe slujba de vizitare a altor biserici, nici vreo altă funcție mai mult decât ceilalți slujitori, decât în măsura în care le va fi încredințată de Biserică.

De aceea dorim ca episcopii de acum fie să se învoiască cu acea rânduială pe care o cere de la ei Cuvântul lui Dumnezeu, după cum le-o va prescrie Biserica generală, fără să-și treacă hotarele, fie în treburile bisericești, fie în cele civile, fie să fie destituiți din orice funcție în Biserică.

Nu tăgăduim între timp că slujitorii pot și trebuie să-i sprijine pe prinții lor atunci când li se cere, în toate lucrurile care se potrivesc cu Cuvântul, fie în Consiliu sau în Parlament, fie în alt chip, cu condiția totdeauna să nu-și neglijeze propriile sarcini, nici să vatăme starea publică a Bisericii prin lingușirea prinților.

Dar, în general, spunem că nicio persoană, sub orice titlu al Bisericii, și mai ales sub titlurile folosite cu abuz în papism, de prelați, convente și capitule, nu trebuie să încerce vreo faptă în numele Bisericii, fie în Consiliu, fie în Parlament, fie în afara Consiliului, neavând nicio însărcinare din partea Bisericii reformate din acest regat.

Și printr-un act al Parlamentului s-a hotărât ca biserica și jurisdicția papistășească să nu aibă niciun loc în acest regat, și ca niciun episcop sau alt prelat să nu folosească în vremurile viitoare vreo jurisdicție care izvorăște din autoritatea lui.

Și iarăși, ca în acest regat să nu fie recunoscută nicio altă jurisdicție bisericească decât aceea care este și va fi în Biserica reformată și care izvorăște din ea.

Astfel, socotim că ținerea de capitule în chip papistășesc, fie în bisericile catedrale, în mănăstiri, în colegii sau în alte locuri conventuale, uzurpând numele și autoritatea Bisericii, ca să se vatăme patrimoniul ei, sau folosirea oricărei alte fapte în paguba ei, începând din anul Domnului 1560, este abuz și stricăciune, împotriva libertății adevăratei Biserici și a legilor regatului, și de aceea trebuie să fie anulate, revocate și în vremurile viitoare cu totul oprite.

Trebuie desființate de asemenea dependențele jurisdicției papistășești, de felul cărora este jurisdicția amestecată a comisarilor, în măsura în care aceștia se amestecă în chestiunile bisericești și nu au nicio însărcinare din partea Bisericii pentru aceasta, ci au fost aleși pe vremea mamei suveranului nostru, când lucrurile erau în neorânduială. Este un lucru absurd ca mulți dintre ei, neavând nicio funcție în Biserică, să fie judecători ai slujitorilor și să-i destituie din posturile lor. De aceea, fie să li se interzică să se amestece în chestiunile bisericești, fie să li se mărginească în ce chestiuni pot fi judecători, fără să vatăme libertatea Bisericii.

De asemenea, cei care mai înainte făceau parte din starea bisericească în biserica papei, sau care sunt primiți de curând în titlurile papistășești și care acum sunt îngăduiți de legile regatului să stăpânească cele două treimi din veniturile lor bisericești, nu trebuie să aibă nicio altă libertate decât aceea de a administra partea care le-a fost rânduită și dată pe viață, și nu aceea de a dispune, sub titlurile folosite cu abuz pe care le aveau, de veniturile Bisericii și de a le da în arendă și în feudă după bunul lor plac, spre marea vătămare a Bisericii și a sărmanilor lucrători care locuiesc pe pământurile Bisericii, împotriva oricărei conștiințe bune și a oricărei rânduieli.