Fără a atinge textul: actele declarative

Cealaltă metodă. În Scoția nu s-a schimbat niciodată vreun cuvânt din Mărturisirea din 1647. Ceea ce s-a schimbat este ce înseamnă a o subscrie. Instrumentul a fost actul declarativ: o hotărâre a sinodului sau a adunării care declară în ce sens primește biserica Mărturisirea, sau ce părți din ea încetează să le mai ceară.

Ce s-a făcut și când.
1879. Biserica Prezbiteriană Unită a Scoției este cea dintâi care slăbește subscrierea. Actul ei declară că standardele subordonate, „fiind de alcătuire omenească, sunt în mod necesar nedesăvârșite”, și recunoaște diversitatea de opinie în punctele Mărturisirii care nu intră în „substanța credinței reformate”, biserica rezervându-și dreptul de a hotărî care sunt acestea.
1889. Biserica Scoției slăbește la rândul ei formula de subscriere.
1892. Biserica Liberă a Scoției, care căuta să se unească cu cea Prezbiteriană Unită, aprobă un act asemănător. El declară că biserica respinge „principiile intolerante sau persecutoare”, și că nu îi socotește pe purtătorii ei de slujbă legați, prin semnarea Mărturisirii, de vreun principiu incompatibil cu „libertatea de conștiință și dreptul la judecată personală”; și repetă clauza despre „substanța credinței reformate”. O minoritate s-a despărțit în anul următor din această pricină și a format Biserica Prezbiteriană Liberă a Scoției. Unirea s-a înfăptuit în 1900.
1986. Biserica Scoției se dezleagă în mod expres de patru pasaje ale Mărturisirii: cel despre voturile monahale (capitolul XXII), cel despre căsătoria cu romano-catolici (XXIV), cel despre Papă ca Antihrist (XXV) și cel despre liturghie (XXIX).
În afara Scoției s-a făcut același lucru. Biserica Prezbiteriană din Australia primește Mărturisirea citită în lumina unei declarații anexate. Și însăși Declarația americană din 1903, despre care tratează articolul anterior, ține de acest gen.

De ce. Actele scoțiene din secolul al XIX-lea au un motiv declarat: a face cu putință unirea între biserici care nu mai credeau același lucru despre Mărturisire, fără a o sili pe vreuna să o spună. Și un vocabular care nu lasă loc de îndoială cu privire la obârșia lui: „libertatea de conștiință” și „dreptul la judecată personală” sunt, cuvânt cu cuvânt, lozincile liberalismului secolului lor.

Ce arată această metodă. Nu orice act declarativ este o eschivare. Biserica Scoției a aprobat Mărturisirea în 1647 cu unul, care precizează în ce sens înțelegea un paragraf despre sinoade: a declara cum se înțelege un text este legitim. Ceea ce fac actele din 1879 și 1892 este altceva: ele nu explică textul, ci îngăduie să nu fie crezut, și fără a spune în ce anume. „Substanța credinței reformate” nu este definită nicăieri; fiecare rămâne liber să hotărască ce intră în ea, iar Mărturisirea încetează să mai fie normă, pentru a se preface în document istoric.
În favoarea acestei metode se susține că este mai cinstit să recunoști deschis scrupulele decât să semnezi cu rezerve mintale, și că nicio mărturisire nu este infailibilă. Amândouă lucrurile sunt adevărate. Dar cinstea cere atunci să se spună ce puncte nu sunt crezute și în temeiul cărui text al Scripturii, ceea ce au și făcut americanii în 1729 și în 1788, spre bine sau spre rău. O clauză generală nu este o rezervă: este un cec în alb.
Rezultatul, comparat cu calea americană, este instructiv. Cine schimbă textul lasă la vedere ceea ce a schimbat, iar alții se pot întoarce înapoi, cum s-a întâmplat în 1936. Cine păstrează textul și schimbă subscrierea păstrează prestigiul Mărturisirii și îi pierde conținutul, fără să rămână vreo urmă a momentului în care l-a pierdut.