Capitolul XXIII. Despre magistratul civil

Capitolul XXIII. Despre magistratul civil | Revizuiri ale CFW - Standardele Westminster

III. Dregătorul civil nu trebuie să-și asume dreptul de a administra Cuvântul și sacramentele, sau puterea cheilor Împărăției Cerurilor. Totuși, el are autoritatea și datoria să mențină ordinea, astfel ca unitatea și pacea să fie păstrate în biserică, astfel încât adevărul lui Dumnezeu să fie păstrat curat și în întregime, ca toate blasfemiile și ereziile să fie suprimate, toate stricăciunile și abuzurile în închinare și disciplină să fie prevenite sau reformate, și toate rânduielile lui Dumnezeu să fie așezate, administrate, și respectate corect. Pentru o mai bună îndeplinire a acestor îndatoriri, el are puterea de a convoca sinoade, să fie prezent la acestea și să poarte grijă pentru ca orice este decis de ele să fie în acord cu voia lui Dumnezeu.

Revizuirea din 1788:
III. Dregătorii civili nu trebuie să-și asume dreptul de a administra Cuvântul și sacramentele, sau puterea cheilor Împărăției Cerurilor; nici să se amestece câtuși de puțin în chestiunile de credință. Totuși, ca părinți hrănitori, este datoria dregătorilor civili să ocrotească biserica Domnului nostru comun, fără a da întâietate vreunei denominații de creștini față de celelalte, în așa fel încât toate persoanele bisericești, oricare ar fi ele, să se bucure de libertatea deplină, nestânjenită și de necontestat de a-și îndeplini fiecare parte a slujbelor lor sfinte, fără violență sau primejdie. Și, întrucât Isus Hristos a rânduit în biserica Sa o guvernare și o disciplină regulate, nicio lege a vreunui stat nu trebuie să se amestece în exercitarea lor cuvenită, să o stânjenească sau să o împiedice, printre membrii voluntari ai oricărei denominații de creștini, potrivit cu propria lor mărturisire și credință. Este datoria dregătorilor civili să ocrotească persoana și bunul nume al întregului lor popor, într-un chip atât de eficace, încât nimănui să nu i se îngăduie, fie sub pretext de religie, fie de necredință, să aducă vreo jignire, violență, abuz sau vătămare vreunei alte persoane, oricare ar fi ea; și să ia măsuri ca toate adunările religioase și bisericești să se țină fără stânjenire sau tulburare.

Ce s-a schimbat și când. Este cea mai mare schimbare dintre toate: în 1788 paragraful a fost rescris aproape în întregime. S-a păstrat numai prima frază, cea care îi interzice magistratului să predice, să administreze sacramentele sau să exercite disciplina.
Același Sinod a dus schimbarea și în Catehismul Mare: din lista păcatelor interzise prin porunca a doua (răspunsul 109) a suprimat cuvintele „tolerarea oricărei religii false”.

De ce. Din aceleași motive ca la capitolul XX: rezerva din 1729, experiența amestecului puterii civile, situația noii republici și, mai presus de toate, schimbarea de minte care este descrisă acolo. De obicei este prezentată ca o apărare împotriva abuzului de autoritate al Statului în treburile Bisericii. Dar nu este un simplu retuș: sunt două idei deosebite despre ceea ce trebuie să facă magistratul. În textul din 1647 el are datoria de a ocroti religia adevărată și de a o reprima pe cea falsă; în cel din 1788 nu poate da întâietate niciunei denominații, iar datoria lui este să le ocrotească deopotrivă pe toate, și pe toate persoanele.

Pe ce se întemeia textul din 1647. Adunarea citează Isaia 49:23, Psalmi 122:9, Ezra 7:23, Ezra 7:25-28 și 2 Cronici 19:8-11. Revizuirea păstrează imaginea „părinților hrănitori” din Isaia 49:23, dar îi dă un conținut diferit.

Ce arată această schimbare. Aici intrarea se vede în vocabularul însuși. Trei expresii din textul din 1788 nu au echivalent în cel din 1647: Biserica apare împărțită în „denominații de creștini”, toate egale înaintea Statului; membrii ei sunt „membri voluntari”, ca cei ai unei asociații; iar magistratul trebuie să împiedice vătămarea care s-ar face „fie sub pretext de religie, fie de necredință”, astfel încât amândouă rămân pe același plan. Este limbajul liberalismului politic al secolului său, așezat înăuntrul unei mărturisiri de credință.
Cei care apără revizuirea răspund că textele Adunării vorbesc despre regii lui Iuda sau despre un rege al Persiei și nu statornicesc o normă pentru orice cârmuitor, și că a-i da magistratului autoritate asupra doctrinei înseamnă a-i preda Biserica. Adunarea nu ignora această primejdie: același paragraf începe prin a-i refuza Cuvântul, sacramentele și cheile. Ceea ce susținea ea este ceea ce în istorie s-a numit principiul stabilirii oficiale a Bisericii. Nu este o teocrație și nici nu amestecă cele două jurisdicții: Biserica și Statul sunt deosebite, și niciunul nu trebuie să încalce slujba celuilalt. Dar cârmuitorul, tocmai în calitatea lui de cârmuitor, trebuie să-L recunoască pe Hristos și să-I slujească, și să-I ocrotească Biserica.
Două precizări, pentru a nu-i atribui revizuirii ceea ce ea nu spune. Textul din 1788 nu este laicist: el continuă să vorbească despre „biserica Domnului nostru comun” și îl obligă pe magistrat să ocrotească persoana întregului său popor. Cine vede astăzi ca pe o încălcare a separației dintre Biserică și Stat faptul de a te împotrivi avortului sau eutanasiei a mers mult mai departe decât revizorii din 1788; dar a continuat să umble pe drumul pe care ei l-au deschis. Iar textul din 1647 nici el nu cere aplicarea pur și simplu a legii civile a Vechiului Testament: Mărturisirea învață că acele legi juridice au expirat odată cu statul lui Israel și obligă numai în ceea ce cer principiile lor de echitate (capitolul XIX, paragraful IV).