Capitolul XX. Despre libertatea creștină și libertatea conștiinței

IV. Întrucât stăpânirile pe care le-a rânduit Dumnezeu și libertatea pe care a obținut-o Hristos nu sunt lăsate de Dumnezeu spre distrugere reciprocă, ci ca reciproc să se păstreze și să se susțină una pe alta, cei care, sub pretenția libertății creștine, se vor opune oricărei puteri legitime sau exercitării ei legitime, fie că este civilă, fie că este eclesiastică, se împotrivesc rânduielii lui Dumnezeu. Din cauza răspândirii opiniilor sau a menținerii unor practici contrare luminii naturii sau principiilor cunoscute ale creștinismului (fie cu referire la credință, închinare sau mod de viață), sau puterii evlaviei; sau, din cauza unor opinii sau practici eronate, care fie prin natura lor proprie, fie răspândindu-le și menținându-le, sunt nimicitoare păcii și ordinii exterioare stabilite de Hristos în biserică, aceștia pot fi trași la răspundere într-un mod legitim și sancționați prin disciplina bisericii și prin autoritatea conducătorilor civili.

Ce s-a schimbat și când. Cuvintele scrise cu aldine au fost suprimate în 1788, la Sinodul din New York și Philadelphia. Restul paragrafului a rămas la fel: cine tulbură pacea bisericii cu opiniile sale răspunde înaintea bisericii, dar nu mai răspunde și înaintea magistratului.

De ce. Nu a fost o noutate de ultimă oră. Încă din 1729, la adoptarea Mărturisirii, prezbiterienii din colonii făcuseră o rezervă expresă față de această clauză, negându-i magistratului „puterea de a persecuta pe cineva pentru religia sa”. Au avut înrâurire mai multe lucruri:
1) Experiența: în Scoția și în Irlanda ei înșiși pătimiseră de pe urma amestecului puterii civile în biserică (patronatul, jurămintele impuse), iar în colonii erau, în multe locuri, disidenți față de o biserică oficială.
2) Situația: în noua republică nicio biserică nu putea năzui să fie cea stabilită oficial, iar bisericile oficiale moștenite din epoca colonială erau în cădere (Virginia și-a aprobat statutul libertății religioase în 1786).
3) Ideile, și acesta este punctul hotărâtor. Experiența și situația ajută la înțelegerea schimbării, dar nu ajung pentru a o justifica: ceea ce mărturisește Biserica nu se hotărăște după ceea ce a pătimit ea, nici după ceea ce îngăduie împrejurările, ci după Scriptură. Iar textele biblice erau în 1788 aceleași ca în 1647; ceea ce se schimbase era mintea celui care le citea. De la sfârșitul secolului al XVII-lea se răspândea, mai întâi printre protestanții înșiși și apoi odată cu Iluminismul, convingerea că religia este treaba fiecărei conștiințe și că magistratul nu are nimic de făcut în ea. Cu această convingere, care era deja cea a secolului lor, au citit revizorii aceleași texte pe care Adunarea le citise în alt fel.
De obicei se citează drept cauză Primul Amendament al Constituției Statelor Unite, dar el este ulterior (1791): revizuirea și Amendamentul sunt, mai degrabă, două roade ale aceluiași pom.
Rezultatul, cu timpul, a fost îndoit: părăsirea treptată, de către majoritatea reformaților, a teonomiei reformate clasice (convingerea că legea lui Dumnezeu trebuie să fie normă și pentru viața publică și pentru legile națiunii), și îmbrățișarea noilor concepte liberale despre neutralitatea religioasă a Statului și autonomia conștiinței individuale. Revizuirea nu a produs singură acest lucru, dar l-a consfințit în textul confesional.

Pe ce se întemeia textul din 1647. Adunarea citează, pentru clauza suprimată, Deuteronom 13:6-12, Romani 13:3,4 și 2 Ioan 1:10,11.

Ce arată această schimbare. Este prima intrare, și cea mai semnificativă, pentru că o fac oameni ortodocși. Ideea care intră este că eroarea religioasă, câtă vreme nu tulbură ordinea civilă, nu este treaba magistratului: Statul încetează să mai deosebească între adevăr și eroare. Revizorii nu au trăit-o ca pe o concesie, ci ca pe o apărare a bisericii în fața puterii civile. Ei susțineau că Deuteronom 13 ține de legile juridice ale lui Israel, pe care însăși Mărturisirea le declară expirate (capitolul XIX, paragraful IV), și că constrângerea nu produce credință, ci fățărnicie. Adunarea înțelegea, dimpotrivă, că acele legi continuă să oblige în ceea ce țin ele de „principiile de echitate”, și că sabia pe care Romani 13 o pune în mâna magistratului împotriva „celui ce face răul” ajunge și până la blasfemie și la erezia publică. Și nu era o ciudățenie a teologilor de la Westminster: era convingerea comună a reformatorilor, care vedeau în magistrat pe păzitorul celor două table ale Legii, și nu numai al celei de-a doua. Ceea ce este nou, în 1788, nu este doctrina din 1647, ci ideea care o înlocuiește.