Capitolul XXIV. Despre căsătorie și divorț
Capitolul XXIV. Despre căsătorie și divorț
Capitolul XXIV. Despre căsătorie și divorț | Revizuiri ale CFW - Standardele Westminster
IV. Căsătoria nu este permisă între persoane care au relație de consangvinitate sau rudenie interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel de căsătorii incestuoase, în care cele două persoane trăiesc împreună, ca soț și soție, nu pot fi făcute legitime vreodată printr-o lege omenească ori prin consimțământul părților. Bărbatul nu se poate căsători cu nicio rudă a soției mai apropiată în legăturile de sânge decât se poate căsători cu cineva dintre propriile rude; nici femeia cu vreo rudă a soțului ei mai apropiată în legăturile de sânge decât se poate căsători cu cineva dintre propriile rude.
Ce s-a schimbat și când. Fraza scrisă cu aldine a fost suprimată de Biserica Prezbiteriană din sudul Statelor Unite în 1886 și de cea din nord în 1887. Biserica Prezbiteriană Ortodoxă și Biserica Prezbiteriană din America, născute mai târziu, nu au repus-o la loc.
De ce. Această schimbare nu are de-a face cu magistratul civil, ci cu un caz foarte concret: cel al văduvului care se căsătorește cu sora răposatei sale soții. Fraza îl interzice, pentru că le pune pe rudele soțului sau ale soției pe aceeași treaptă cu cele proprii. În secolul al XIX-lea asemenea căsătorii erau tot mai dese, iar chestiunea a preocupat timp de decenii Adunările Generale, mai ales de când un slujitor, Archibald McQueen, s-a căsătorit cu cumnata sa, iar prezbiteriul său l-a suspendat din slujire pentru incest în ianuarie 1842. A făcut apel la Adunarea Generală, și după ani a fost repus în slujbă. Biserica Reformată Olandeză din America și-a abrogat norma echivalentă în 1842; prezbiterienii au sfârșit prin a face la fel.
Pe ce se întemeia textul din 1647. Adunarea citează Levitic 20:19,21, în cadrul general din Levitic 18:1-30. Raționamentul este unul de paritate: dacă Legea îi interzice bărbatului pe soția fratelui său, îi interzice deopotrivă femeii pe soțul surorii sale.
Ce arată această schimbare. Aici ceea ce intră nu este o idee despre Stat, ci un fel de a proceda: când purtarea membrilor încetează să mai coincidă cu Mărturisirea, se îndreaptă Mărturisirea. Trebuie recunoscut că, dintre toate schimbările trecute aici în revistă, aceasta este cea mai discutabilă, într-un sens și în celălalt. Cei care au suprimat fraza invocau Levitic 18:18, care interzice luarea surorii soției „cât timp ea este în viață”, de unde pare să urmeze că după moartea ei este îngăduit. Apărătorii frazei răspundeau că acel verset nu vorbește despre cumnată, ci despre poligamie (expresia ebraică se poate traduce „o femeie lângă alta”), și că regula parității este cea care cârmuiește întregul capitol. Au fost teologi reformați de greutate de o parte și de cealaltă; încă în 1957 John Murray, slujitor al unei biserici care folosește textul revizuit, a susținut că fraza suprimată era biblică. Dar fraza cuprindea interpretarea comună a bisericilor reformate, și a celei olandeze, iar dezbaterea nu a fost deschisă de un studiu nou al textului, ci de răspândirea unei practici. Această ordine, mai întâi obiceiul și apoi doctrina, este cea care contează aici, și este aceeași care se va repeta, într-o chestiune mult mai gravă, în secolul următor.
V. Atunci când este descoperit adulterul sau preacurvia înainte de căsătorie, dar după ce persoana respectivă și-a dat consimțământul pentru logodnă,
îi dă ocazia dreaptă părții nevinovate să renunțe la logodnă.
În cazul adulterului comis după încheierea legământului de căsătorie, dovada acestuia îi permite părții nevinovate să divorțeze legitim,
și după divorț îi permite acesteia să se re-căsătorească – este ca și cum partea vinovată ar fi murit.
VI. Deși stricăciunea omului poate ajunge până acolo încât să invoce argumente iscusite pentru a-i separa
pe aceia pe care Dumnezeu i-a adus împreună în legământul de căsătorie, totuși nimic în afara adulterului sau părăsirea intenționată a căminului,
care nu poate fi remediată de biserică sau de autoritățile civile, nu poate fi considerat ca o cauză suficientă pentru a desființa legătura căsniciei.
O astfel de desființare trebuie realizată întotdeauna în public și respectând regulile ordinii,
iar persoanele care sunt implicate într-o astfel de acțiune nu trebuie lăsate să acționeze după propria lor voie și discreție.
Divorțul: ce s-a schimbat și când. Paragrafele V și VI au supraviețuit neatinse până la mijlocul secolului al XX-lea. În 1953 biserica din nordul Statelor Unite a înlocuit întregul capitol cu un altul, de numai două paragrafe, care în ediția din 1958 apare fără texte biblice doveditoare. Acolo unde Mărturisirea mărginea cauzele la două, noul text spune că recăsătorirea poate fi aprobată după un divorț acordat „pe temeiuri declarate explicit în Scriptură sau implicite în Evanghelia lui Hristos”, atunci când există „suficientă pocăință pentru păcat și eșec”. Biserica din sud a aprobat câțiva ani mai târziu propria ei redactare, care vorbește despre o căsătorie care „moare în inima ei” și admite divorțul în cazuri de necredincioșie extremă, „fizică sau spirituală”. Bisericile prezbiteriene conservatoare nu au adoptat niciunul dintre cele două texte și păstrează paragrafele din 1647.
Ce arată această schimbare. Aceeași ordine ca la cea dinainte, dar de data aceasta fără ascunziș. Mărturisirea numea două cauze, și le întemeia pe Matei 19:8,9 și 1 Corinteni 7:15. Textul nou le înlocuiește cu un criteriu deschis, ceea ce este „implicit în Evanghelie”, pe care fiecare îl poate umple în felul său, și pune accentul pe pocăința de după, nu pe cauză. Schimbarea a venit atunci când divorțul devenise frecvent în societatea nord-americană, iar doctrina a urmat din nou obiceiul.