A Doua Mare Trezire

Ce a fost. Între 1788 și 1903 nu există în această secțiune nicio schimbare de fond în textul Mărturisirii. Nu pentru că nu s-ar fi întâmplat nimic, ci pentru că ceea ce s-a întâmplat nu s-a făcut în sinoade. Istoricii numesc A Doua Mare Trezire șirul de treziri care a străbătut Statele Unite între 1790 și 1840, aproximativ. A început la frontieră, în Kentucky și Tennessee, printre prezbiterieni, metodiști și baptiști. Forma ei caracteristică, adunarea în tabără, de mai multe zile, venea din perioadele de Cină ale prezbiterienilor scoțieni; cea mai vestită, cea de la Cane Ridge, din august 1801, a fost convocată de un slujitor prezbiterian. În anii douăzeci și treizeci a trecut în vestul statului New York și în orașele din est, prin mâna lui Charles Finney.
Când s-a încheiat, harta religioasă a țării era alta. Bisericile care dominau în epoca colonială, cea anglicană, cea congregațională și cea prezbiteriană, rămăseseră mult în urma celor metodiste și baptiste, și se născuseră mișcări cu totul noi: restauraționiștii, adventiștii, mormonii.

Ce a făcut cu prezbiterienii. Trei episoade, toate trei documentate.
1803-1804. Cinci slujitori ai sinodului din Kentucky, printre ei cel care convocase adunarea de la Cane Ridge, se despart și își formează propriul prezbiteriu. Un an mai târziu îl dizolvă printr-un înscris care respinge folosirea „dezbinătoare” a Mărturisirii de la Westminster, susține ca fiecare congregație să se guverneze pe ea însăși și nu vrea alt nume decât cel de „creștini”. De aici iese restauraționismul, a cărui deviză avea să ajungă: niciun crez în afară de Hristos, nicio carte în afară de Biblie.
1805-1810. În același sinod, prezbiteriul Cumberland, lipsit de slujitori care să poarte de grijă trezirii, începe să ordineze oameni fără pregătirea cerută, și le îngăduie să subscrie Mărturisirea numai „în măsura în care o socoteau potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu”. Sinodul îi suspendă și dizolvă prezbiteriul. În 1810 cei îndepărtați întemeiază o biserică proprie, Biserica Prezbiteriană Cumberland, care patru ani mai târziu revizuiește Mărturisirea pentru a-i scoate predestinarea.
1801-1837. Prin Planul de Unire din 1801, prezbiterienii și congregaționaliștii din Noua Anglie întemeiază biserici în comun în teritoriile noi. Pe această ușă intră în biserica prezbiteriană congregații fără guvernare prezbiteriană și teologia de la New Haven, care reinterpreta regenerarea într-un fel care convenea trezirilor. Din acest mediu iese Finney, slujitor prezbiterian care nu trecuse nici prin colegiu, nici prin seminar și care avea, după propria lui relatare, multe rezerve față de doctrinele fundamentale ale bisericii sale. În 1837, majoritatea Adunării Generale, așa-numita Școală Veche, anulează Planul de Unire și exclude cele patru sinoade formate sub el: douăzeci și opt de prezbiterii, cinci sute nouă slujitori și șaizeci de mii de membri, a cincea parte din biserică. Cei excluși formează Școala Nouă.

Ce s-a schimbat. Nu un articol al Mărturisirii, ci felul de a înțelege trei lucruri pe care Mărturisirea le presupune.
Convertirea. Finney a scris-o în 1835 cu toată limpezimea: o trezire „nu este o minune, și nu depinde de o minune în niciun sens. Este un rezultat pur filozofic al folosirii corecte a mijloacelor rânduite”. Dacă este așa, convertirea este ceva ce omul poate face atunci când este mișcat în chipul potrivit, iar sarcina predicatorului este să găsească măsurile care izbutesc aceasta. „Noile măsuri” ale lui Finney, precum banca celor neliniștiți, ies de aici; și tot de aici iese și teologia lui, care nega depravarea totală.
Slujirea. Frontiera cerea predicatori, iar metodiștii și baptiștii îi trimiteau fără studii. Răspunsul prezbiteriului Cumberland a fost să facă la fel. Forma de guvernare de la Westminster cere ca slujitorul să fie examinat în limbile originale și în teologie înainte de a fi ordinat.
Subscrierea. Formula de la Cumberland, a subscrie Mărturisirea „în măsura în care” este potrivită cu Cuvântul, pare nevinovată: nimeni nu ar vrea să o subscrie altfel. Dar îl lasă pe fiecare slujitor judecător a cât anume subscrie. Este, cu șaptezeci de ani mai devreme, aceeași clauză a actelor declarative scoțiene, despre care tratează un alt articol al acestei secțiuni.

Rezistența. Trebuie spus că prezbiterianismul american a rezistat, și multă vreme. Sinodul din Kentucky a preferat să piardă un prezbiteriu decât să ordineze fără examen și fără subscriere. Oameni ca Asahel Nettleton, care era el însuși un predicator al trezirilor, au scris împotriva noilor măsuri în 1828. Charles Hodge le-a numit în 1833 „inovații primejdioase”. Iar Adunarea din 1837 s-a despărțit de a cincea parte din biserică pentru a-și păstra doctrina și guvernarea. Despre acea schismă un istoric a spus că lucrul surprinzător nu este că s-a petrecut, ci că biserica rămăsese unită atâta vreme.
Trebuie spus și că în acei ani au fost convertiri adevărate, și un avânt misionar din care au ieșit, începând din 1810, primele misiuni americane în străinătate. Ceea ce se critică aici nu este că s-a predicat mulțimilor, ci ceea ce s-a făcut cu doctrina, cu slujirea și cu biserica pentru a o putea face.

Cum s-a sfârșit. S-a sfârșit în biserica care a făcut revizuirile. În 1869 Școala Veche și cea Nouă din nord s-au reunit. Hodge s-a împotrivit, avertizând că în Școala Nouă erau încă unii care susțineau teologia de la New Haven și că felul ei de a subscrie Mărturisirea era lax; a pierdut. Din biserica reunită a ieșit, douăzeci de ani mai târziu, mișcarea pentru revizuirea Mărturisirii; din această mișcare, revizuirea din 1903; iar trei ani mai târziu, în 1906, acea biserică a primit cea mai mare parte a prezbiterienilor din Cumberland.
Cercul se închide într-un chip aproape exact. În 1806 sinodul din Kentucky dizolvase un prezbiteriu pentru că nu primea doctrina Mărturisirii despre decretul lui Dumnezeu. În 1903 Mărturisirea a fost însoțită de o Declarație care lăsa această doctrină în termeni pe care acei oameni îi puteau semna. Un secol mai târziu, cea care cedase era Mărturisirea.

Ce a urmat. Ceea ce a biruit atunci nu a rămas la prezbiterieni, nici în America, nici în acel secol.
Metoda a devenit normă. Chemarea în față, care începe în anii treizeci cu banca celor neliniștiți, este aceeași pe care o vor folosi Moody, Billy Sunday și Billy Graham. Odată cu ea călătorește tot restul: convertirea înțeleasă ca o decizie care se ia într-un moment anume, evanghelistul itinerant care nu răspunde înaintea niciunei biserici, congregația fără mărturisire și numărul ca dovadă.
Aceasta este astăzi înfățișarea unei bune părți a lumii evanghelice. În parte, pentru că acesta a fost protestantismul pe care l-au dus multe misiuni nord-americane. Dar un istoric ca Mark Noll a susținut că asemănarea se datorează mai puțin înrâuririi directe decât repetării acelorași condiții: acolo unde nu există biserică stabilită oficial și totul depinde de aderarea voluntară, creștinismul ia forma pe care a luat-o în America. Dacă este așa, observația confirmă cele spuse mai sus: nu s-a exportat atât o metodă, cât principiul care o face necesară. După judecata noastră, pentru mulți evanghelici aceasta nu mai este o formă a protestantismului: este protestantismul.
Iar din acei ani iese, pe două căi, una dintre cele mai numeroase mișcări ale creștinismului de astăzi. Cea dintâi este cea a sfințeniei. În timpul trezirii s-a reaprins printre metodiști doctrina unei a doua experiențe, ulterioare convertirii, sfințirea deplină; iar la Oberlin, colegiul lui Finney, a început să se vorbească în 1836 despre un „botez cu Duhul Sfânt” care l-ar izbăvi pe credincios de înclinarea spre păcat. Din această mișcare a sfințeniei au ieșit, pe la 1900, oamenii care au învățat că semnul acestui botez este vorbirea în limbi, iar din strada Azusa din Los Angeles, în 1906, penticostalismul.
A doua cale este cea a restauraționismului, și este cea care îl explică cel mai bine. Nu este vorba despre bisericile pe care le-au întemeiat Stone și Campbell, ci despre principiul lor: că între apostoli și noi nu este nimic de păstrat, și că biserica trebuie restaurată așa cum apare în Faptele Apostolilor, trecând peste optsprezece secole de istorie și peste toate mărturisirile. Primii restauraționiști au aplicat acest principiu numelui și guvernării bisericii. Penticostalismul îl duce până la capăt: dacă trebuie restaurată biserica din Faptele Apostolilor, trebuie restaurate și limbile ei, profețiile ei și minunile ei. De aceea primii penticostali au numit ceea ce aveau ei „credință apostolică”. Înșiși istoricii lor o spun astfel: penticostalismul timpuriu se înțelege înainte de toate ca expresie a unui dor restauraționist, născut în același mediu ca Ucenicii lui Hristos, adventiștii și mormonii.
Aici ciocnirea cu Mărturisirea nu mai este una de nuanță. Primul ei capitol spune că „modalitățile anterioare prin care Dumnezeu Își revela voia față de poporul Lui au încetat”, și că la Scriptură „nu trebuie niciodată adăugat nimic, nici prin noi revelații ale Duhului, nici prin tradițiile oamenilor”. Penticostalii și carismaticii, socotindu-i pe aceștia din urmă în toate bisericile, sunt astăzi, potrivit estimărilor curente, peste șase sute de milioane.

Ce arată. Că abaterea unei mari părți a prezbiterianismului american nu a început într-o adunare, nici într-un seminar, ci într-o trezire, și că ea coincide cu biruința acesteia. A Doua Mare Trezire a fost pentru protestantismul american o a doua reformă, dar în sensul rău al cuvântului: a schimbat aproape totul, și a făcut-o fără Scriptură nouă, fără conciliu și fără mărturisire, numai prin puterea rezultatului. Ceea ce umplea băncile era adevărat; ceea ce le lăsa goale, suspect.
Nimic din toate acestea nu se înțelege fără ceea ce s-a văzut în articolul despre magistratul civil. În 1788 prezbiterienii mărturisiseră o biserică de „membri voluntari” între „denominații” egale. Într-o asemenea țară, fiecare biserică trebuie să-și câștige membrii, iar cea care câștigă mai mulți pare să fie cea care are mai multă dreptate. Trezirea este forma religioasă care corespunde acestui principiu, iar roadele ei sunt cele care erau de așteptat: o convertire care depinde de metodă, un slujitor care depinde de succesul său, o mărturisire care se subscrie în ceea ce i se pare fiecăruia, și, acolo unde nu există nici măcar un sinod care să o frâneze, o biserică nouă pentru fiecare neînțelegere.
Prezbiterianismul a rezistat câtă vreme a fost gata să plătească prețul: un prezbiteriu în 1806, patru sinoade în 1837. A cedat când a preferat unirea: în 1869 și în 1906. Revizuirile din 1903 nu sunt cauza acestei istorii; sunt procesul ei verbal.
Iar restul lumii evanghelice, care nu a avut sinoade cu care să reziste, nici mărturisire de revizuit, a moștenit rezultatul fără să fi cunoscut disputa.

Surse. Charles G. Finney, Lectures on Revivals of Religion (1835), pentru citat. Pentru prezbiteriul din Springfield, cel din Cumberland, Planul de Unire și schisma din 1837, istoriile Bisericii Prezbiteriene din Statele Unite ale Americii; cifrele din 1837 sunt cele pe care le consemnează aceste istorii. Judecata despre schismă îi aparține lui Nathan O. Hatch. Pentru mișcarea sfințeniei și începuturile penticostalismului, Edith Blumhofer și Grant Wacker; pentru asemănarea dintre evanghelicalismul mondial și cel american, Mark A. Noll, The New Shape of World Christianity (2009). Cifra finală este o estimare de uz comun. Aprecierile ne aparțin.