Revizuirea din 1903

Ce a fost. Este cea mai amplă revizuire dintre toate, și singura care nu se mărginește la a suprima. A făcut-o în 1903 Biserica Prezbiteriană din nordul Statelor Unite, după ani de dezbatere: mișcarea în favoarea revizuirii Mărturisirii începuse pe la 1889, iar un prim proiect a fost înfrânt în 1893. Pe lângă cele două suprimări deja văzute (jurământul, în capitolul XXII, și Antihristul, în capitolul XXV), ea a schimbat un paragraf despre faptele bune, a adăugat două capitole întregi și a aprobat o Declarație. Trei ani mai târziu, în 1906, i s-a alăturat cea mai mare parte a Bisericii Prezbiteriene Cumberland, de doctrină arminiană.

1. Faptele celor neregenerați. În textul din 1903, acolo unde originalul spunea că aceste fapte sunt „benefice atât celor care le fac cât și altora”, se citește că sunt „în ele însele vrednice de laudă și folositoare”; iar acolo unde spunea că „rămân fapte păcătoase” și că „nu pot să fie plăcute lui Dumnezeu”, se citește că „nu ajung la înălțimea a ceea ce cere Dumnezeu și nu fac pe niciun om potrivit să primească harul lui Dumnezeu”. Cuvântul „păcătoase” dispare.

2. Două capitole noi. Au fost adăugate la sfârșit un capitol XXXIV, „Despre Duhul Sfânt”, și un capitol XXXV, „Despre Evanghelia dragostei lui Dumnezeu și despre misiuni”. Acesta din urmă afirmă că Dumnezeu a pregătit în Hristos o cale de mântuire „îndestulătoare pentru întregul neam pierdut al omului și potrivită lui”, că o oferă fără plată tuturor, și că în Evanghelie El declară „dragostea Sa pentru lume și dorința Sa ca toți oamenii să fie mântuiți”. Niciunul dintre cele două capitole nu pomenește alegerea.

3. Declarația. Ea răspunde, după propriile ei cuvinte, dorinței ca biserica „să dezavueze anumite deducții” scoase din Mărturisire. Declară două lucruri. Despre capitolul III (decretul veșnic al lui Dumnezeu): că această doctrină este ținută „în armonie cu doctrina dragostei Sale față de întreaga omenire” și a dăruirii Fiului Său „ca ispășire pentru păcatele lumii întregi”; că decretul Său „nu împiedică pe nimeni să primească” oferta Evangheliei, și că nimeni nu este osândit decât pentru păcatul său. Iar despre capitolul X, paragraful III (care vorbește despre „copiii aleși care mor în fragedă pruncie”): că nu trebuie înțeles ca și cum vreunul dintre cei care mor în pruncie ar fi pierdut, pentru că „toți cei care mor în pruncie sunt cuprinși în alegerea harului”.

De ce. Aici motivele sunt într-adevăr documentate. Mulți prezbiterieni de la sfârșitul secolului al XIX-lea socoteau deja învechită rigoarea Mărturisirii, mai ales în privința predestinării, și cereau ca ea să fie potrivită, cum s-a spus atunci, cu cunoașterea superioară a vremurilor. La aceasta s-a adăugat intenția de a se uni cu prezbiterienii din Cumberland, a căror biserică fusese întemeiată în 1810 de slujitori care respingeau alegerea și reprobarea așa cum le învață Mărturisirea: adaosurile din 1903 au netezit calea.

Ce arată această schimbare. Aici nu mai este vorba despre ideile secolului cu privire la Stat sau la conștiință, ci despre liberalismul teologic propriu-zis, și se cuvine să luăm seama la metoda lui, pentru că nu neagă nimic. Aproape tot ceea ce afirmă Declarația este adevărat, și se poate găsi în însăși Mărturisirea: că mântuirea le este oferită liber păcătoșilor (capitolul VII) și că cei reprobați sunt osândiți „din cauza păcatului lor” (capitolul III). Ceea ce este nou nu este ceea ce spune, ci pentru ce o spune: pentru a-i liniști pe cei care nu mai credeau capitolul III, declarându-l „în armonie” cu altceva, până când încetează să mai spună ceea ce spunea. Capitolele adăugate fac același lucru prin omisiune: vorbesc despre Duhul și despre Evanghelie într-un limbaj biblic în care încape atât un calvinist, cât și un arminian. Iar în cazul copiilor, Declarația hotărăște ceea ce Adunarea, cu toată intenția, lăsase nehotărât.
Prezbiterienii conservatori au înțeles-o astfel. Gresham Machen a numit aceste adaosuri „amendamente de compromis” și o calamitate; Biserica Prezbiteriană Ortodoxă le-a respins la constituirea ei, în 1936, iar Biserica Prezbiteriană din America a făcut la fel în 1973. Este singurul punct din tot acest parcurs în care cineva a desfăcut o schimbare deja făcută.