Capitolul XXII. Despre jurăminte și voturi legale

III. Oricine face un jurământ ar trebui să ia în considerare însemnătatea acestui act atât de solemn, și să nu jure decât ceea ce este convins că este pe deplin adevărat. Niciun om nu se poate lega la nimic prin jurământ decât la ceea ce este bun și drept, la ceea ce crede el că așa este, și la ceea ce poate și a hotărât să facă. Totuși, este păcat să fie refuzat un jurământ cu privire la orice lucru bun și drept, fiind impus de o autoritate legitimă.

Ce s-a schimbat și când. De fraza scrisă cu aldine nu s-a atins nimeni în 1788. Ea a supraviețuit mai bine de un secol și a fost suprimată în 1903, în revizuirea Bisericii Prezbiteriene din nordul Statelor Unite. Biserica Prezbiteriană Ortodoxă (1936), care a respins aproape tot restul acelei revizuiri, a păstrat totuși această suprimare.

De ce. Despre scopul general al revizuirii din 1903 tratează un alt articol al acestei secțiuni; dar nu cunoaștem o expunere oficială de motive pentru această schimbare anume. Se poate arăta contextul: accentul modern pe libertatea conștiinței individuale, și vechea neîncredere prezbiteriană față de jurămintele impuse de puterea civilă, de pe urma cărora scoțienii pătimiseră în secolul al XVIII-lea. Dar acesta este context, nu cauză documentată.

Pe ce se întemeia textul din 1647. Adunarea citează Numeri 5:19-21 și Neemia 5:12: două cazuri în care cel care are autoritate îi pune pe alții să jure.

Ce arată această schimbare. Se cuvine să-i măsurăm bine întinderea, pentru că este mai mică decât pare. Paragraful anterior al aceluiași capitol, de care revizuirea nu s-a atins, continuă să spună că, în chestiuni de însemnătate, „un jurământ legitim, impus de o autoritate legitimă”, „trebuie făcut”. Datoria, așadar, rămâne; ceea ce s-a scos este afirmația expresă că refuzul de a o împlini este păcat. Fraza nici nu obliga la a jura orice înaintea oricui: cerea ca lucrul să fie „bun și drept”, iar autoritatea „legitimă”. Ea le răspundea celor care socotesc neîngăduit orice jurământ: așa o explică comentatorii clasici ai Mărturisirii, care îi numesc pe quakeri „și pe alți câțiva”.
Dar amănuntul este grăitor. Ceea ce dispare este tocmai punctul în care conștiința individuală trebuia să cedeze: în fața unei autorități legitime care cere ceva bun și drept, refuzul încetează să se mai numească păcat. Mărturisirea din 1647 cunoaște foarte bine libertatea de conștiință; îi dedică capitolul XX: „Doar Dumnezeu este Domn al conștiinței”. Dar o înțelege ca libertate față de „doctrine și porunci ale oamenilor” contrare Cuvântului sau adăugate la el, nu ca drept al fiecăruia de a fi judecătorul ultim al îndatoririlor sale. Această a doua idee este cea modernă, și ea este cea care își lasă aici urma.