XV - Desăvârșirea Legii și nedesăvârșirea omului

Lev. 18.5. Gal. 3.12. 1 Tim. 1.18. Rom. 7.12. Ps. 19.7, 8, 9. Deut. 5.29. Rom. 10.3. 1 Împ. 8.4, 6. Cron. 6.36. Ecl. 7.22. Prov. 20.9. 1 Ioan 1.8. Ioan 1.18. Rom. 10.4. Gal. 3 13. Deut. 27.26. Filip. 2.15. Is. 64.6. Luca 17.10. Legea lui Dumnezeu o mărturisim și o recunoaștem preadreaptă, preaechitabilă, preasfântă și preadesăvârșită, poruncind acele lucruri care, fiind împlinite în desăvârșire, ar putea da viață și l-ar putea aduce pe om la fericirea veșnică. Dar firea noastră este atât de stricată, atât de slabă și de nedesăvârșită, încât nu suntem niciodată în stare să împlinim faptele Legii în desăvârșire; ba chiar, dacă zicem că n-avem păcat (chiar și după ce am fost regenerați), ne înșelăm singuri, și adevărul lui Dumnezeu nu este în noi. Și de aceea se cuvine să-L apucăm pe Hristos Isus cu dreptatea și satisfacția Sa, care este sfârșitul și împlinirea Legii pentru toți cei ce cred, prin care suntem puși în această libertate, ca blestemul și osânda lui Dumnezeu să nu cadă asupra noastră, deși nu o împlinim în toate punctele: căci Dumnezeu Tatăl, privindu-ne în trupul Fiului Său, Hristos Isus, primește ascultarea noastră nedesăvârșită ca și cum ar fi desăvârșită și acoperă faptele noastre, care sunt întinate de multe pete, cu dreptatea Fiului Său. Nu vrem să spunem că suntem puși în așa libertate încât să nu datorăm nicio ascultare Legii (căci aceasta am mărturisit-o lămurit mai înainte), ci aceasta o afirmăm: că niciun om de pe pământ (în afară numai de Hristos Isus) n-a dat, nu dă și nu va da prin faptă acea ascultare față de Lege pe care Legea o cere; ci, după ce am făcut toate lucrurile, trebuie să cădem jos și să mărturisim fără fățărnicie că suntem robi netrebnici. Și de aceea, oricine se laudă cu meritele propriilor fapte sau își pune încrederea în faptele de supererogare se laudă cu ceea ce nu este și își pune încrederea într-o idolatrie vrednică de osândă.