XX - Despre conciliile generale, despre puterea, autoritatea și cauza întrunirii lor

DUPĂ cum nu osândim cu ușurință ceea ce oameni evlavioși, adunați laolaltă în concilii generale convocate în mod legiuit, ne-au înfățișat, Gal. 2.11, 12, 13, 14. tot așa nu îndrăznim să primim fără o cercetare dreaptă orice li se impune oamenilor 1 Tim. 4.1, 2, 3. Col. 2.18, 19, 20, 21, 22, 23. sub numele de concilii generale; căci este limpede că, după cum erau oameni, tot așa unele dintre ele au greșit vădit, și aceasta în lucruri de mare greutate și însemnătate. Așadar, în măsura în care conciliul dovedește prin Cuvântul lămurit al lui Dumnezeu hotărârea și porunca pe care o dă, în aceeași măsură le cinstim și le îmbrățișăm. Dar dacă oameni, sub numele de conciliu, pretind că ne plăsmuiesc articole noi ale credinței noastre sau că fac rânduieli potrivnice Cuvântului lui Dumnezeu, Fapt. 15.1 etc. atunci trebuie să le lepădăm cu totul, ca învățătură a demonilor, care ne trage sufletele de la glasul singurului nostru Dumnezeu, ca să urmăm învățăturile și rânduielile oamenilor. Pricina, așadar, pentru care s-au întrunit conciliile generale 1 Tim. 3.15. Evr. 3.2. 1 Cor. 14.40. nu a fost nici să facă vreo lege veșnică (pe care Dumnezeu nu o făcuse mai înainte), nici să plăsmuiască articole noi ale credinței noastre, nici să dea autoritate Cuvântului lui Dumnezeu, cu atât mai puțin să facă să fie Cuvântul Său, ori tâlcuirea adevărată a acestuia, ceea ce nu fusese mai înainte exprimat prin sfânta Sa voie în Cuvântul Său. Ci pricina conciliilor (vrem să spunem a celor care au meritat numele de concilii) a fost, în parte, combaterea ereziilor și darea unei mărturisiri publice a credinței lor către urmașii ce aveau să vină, lucruri pe care le-au făcut amândouă prin autoritatea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, și nu prin vreo părere sau prerogativă că n-ar putea greși din pricina adunării lor generale. Și aceasta socotim că a fost pricina principală a conciliilor generale. Cealaltă a fost ca să fie întocmită și păzită în Biserică o bună rânduială și ordine, în care (ca în casa lui Dumnezeu) se cuvine ca toate lucrurile să se facă în chip cuviincios și cu rânduială; nu că am crede că o singură rânduială și o singură ordine în ceremonii pot fi hotărâte pentru toate veacurile, vremurile și locurile; căci, după cum ceremoniile (cele pe care le-au născocit oamenii) nu sunt decât vremelnice, tot așa pot și trebuie să fie schimbate atunci când mai degrabă hrănesc superstiția decât zidesc Biserica ce le folosește.