XIII - Cauza faptelor bune

Ef. 2.10. Filip. 3.13. Ioan 15.5. Rom. 8.9. ASTFEL încât mărturisim că pricina faptelor bune nu este voința liberă, ci Duhul Domnului Isus, care, locuind în inimile noastre prin credința adevărată, aduce acele fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit ca să umblăm în ele; căci aceasta o afirmăm cu toată îndrăzneala: că este hulă a spune că Hristos Isus locuiește în inima celor în care nu este niciun duh de sfințire; și de aceea nu ne temem să afirmăm că ucigașii, asupritorii, prigonitorii cruzi, preacurvarii, curvarii, cei spurcați, închinătorii la idoli, bețivii, hoții și toți lucrătorii fărădelegii nu au nici credință adevărată, nici vreo parte din Duhul sfințirii, care purcede de la Domnul Isus, atâta vreme cât stăruie cu încăpățânare în răutatea lor. Căci de îndată ce Duhul Domnului Isus (pe care copiii aleși ai lui Dumnezeu Îl primesc prin credința adevărată) ia în stăpânire inima vreunui om, Rom. 7.15, 16, 17. tot atât de îndată îl regenerează și îl înnoiește pe acel om, încât el începe să urască ce iubea mai înainte și începe să iubească ce ura mai înainte; Gal. 5.17. și de aici vine acea luptă necurmată care este între carne și Duh în copiii lui Dumnezeu, în timp ce carnea și omul firesc (potrivit propriei lor stricăciuni) poftesc după lucrurile plăcute și desfătătoare pentru ele, cârtesc în necaz, se înalță în propășire și în fiecare clipă sunt aplecate și gata să jignească Maiestatea lui Dumnezeu; Rom. 8 16. Rom. 7.24. Rom. 8 22. Ef. 4.17, 18, 19. dar Duhul lui Dumnezeu, care mărturisește duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu, ne face să ne împotrivim diavolului, să urâm plăcerile spurcate, să gemem în prezența lui Dumnezeu pentru izbăvirea din această robie a stricăciunii și, în cele din urmă, să biruim păcatul, ca să nu domnească în trupurile noastre muritoare. Această luptă nu o au oamenii trupești, 2 Tim. 2.26. fiind lipsiți de Duhul lui Dumnezeu, ci urmează păcatul și îl ascultă cu lăcomie și fără pocăință, după cum îi împung diavolul și poftele lor stricate. Dar fiii lui Dumnezeu (după cum s-a spus mai înainte) luptă împotriva păcatului, suspină și plâng când se văd ispitiți la nelegiuire, iar dacă cad, se ridică din nou cu o pocăință stăruitoare și nefățarnică; și aceste lucruri nu le fac prin propria lor putere, ci puterea Domnului nostru Isus (fără de care n-ar putea face nimic) lucrează în ei tot ce este bine. Ioan 15 5.