Biserica independentă

Principiul. Deosebirile care s-au văzut în articolele anterioare, afară de cele privitoare la legământ și la botez, ies dintr-o singură idee, iar Savoy o formulează cu toată limpezimea în articolul al șaselea al platformei ei. Pentru Westminster există o biserică vizibilă, universală, căreia Hristos i-a dat slujirea și rânduielile, iar congregațiile sunt mădulare ale ei; de aceea ele pot și trebuie să se guverneze împreună. Pentru Savoy biserica universală vizibilă există, dar nu a primit nimic: nici rânduieli, nici purtători de slujbă, nici autoritate. Toată puterea pe care Hristos a lăsat-o pe pământ se află în fiecare congregație, care o primește „nemijlocit de la El”, iar în afara ei nu există nicio biserică având autoritate. Londra copiază articolul al patrulea și, odată cu el, principiul.
De aici urmează restul. Dacă fiecare congregație este o biserică deplină, nu poate exista deasupra ei vreun sinod cu jurisdicție, iar capitolele XXX și XXXI ale Mărturisirii sunt de prisos. Dacă în biserică se intră prin consimțământul celor care se adună, biserica se alcătuiește din cei care pot consimți, iar despre copiii credincioșilor nu se mai știe ce să se spună. Iar dacă congregația își primește puterea fără mijlocire, slujitorul este al acelei congregații și prin alegerea ei, nu al bisericii.

De unde vine. Ideea este mai veche decât Savoy, și are două istorii care se cuvine să nu fie confundate.
Cea dintâi este continentală. Anabaptiștii elvețieni mărturisiseră deja în 1527, în articolele de la Schleitheim, o biserică alcătuită numai din cei care s-au botezat după ce și-au mărturisit credința, despărțită de lume, care exercită disciplina înăuntrul congregației și își alege propriul păstor.
A doua este engleză. Robert Browne a format la Norwich, pe la 1581, prima congregație despărțită de Biserica Angliei pe aceste principii, iar în anul următor le-a publicat din Olanda în două cărți; una dintre ele își poartă programul în titlu: a reforma „fără a aștepta pe nimeni”, adică fără magistrat. De la el, și de la separatiștii care l-au urmat, vine independentismul englez. Acesta a trecut în Noua Anglie, ale cărei biserici și-au statornicit guvernarea în Platforma de la Cambridge din 1648, iar de acolo s-a întors în Anglia: oamenii de la Savoy au avut-o sub ochi.
Ce legătură este între cele două istorii? Un om al Adunării de la Westminster o vedea limpede. Robert Baillie, comisar scoțian, a intitulat astfel o carte în 1647: „Anabaptismul, adevăratul izvor al independentismului, al brownismului, al antinomianismului și al familismului”. Susținea în ea că browniștii erau fiii teologici ai anabaptiștilor, și că, făcându-se anabaptiști, nu făceau decât să se întoarcă la obârșia lor. Istoricii continuă să discute cât le-a datorat Browne anabaptiștilor olandezi din Norwich, care alcătuiau acolo o colonie foarte numeroasă: unii socotesc înrâurirea sigură, iar alții amintesc că Browne a menținut botezul copiilor și nu a învățat niciodată rebotezarea, și derivă independentismul din puritanismul englez. Ceea ce nu se discută este că principiul este același, că anabaptiștii l-au mărturisit cu o jumătate de secol mai devreme, și că prezbiterienii epocii l-au văzut ca pe un singur lucru.

Ceea ce independenții nu voiau. Trebuie spus, pentru a fi drepți, că nici Savoy, nici Londra nu voiau biserici izolate. Amândouă poruncesc ca bisericile să țină comuniune între ele, să se roage unele pentru altele și, în caz de greutate, să se întrunească prin trimiși pentru a se sfătui. Savoy închină mai multe articole comuniunii dintre biserici, „chiar dacă nu umblă în toate după aceleași reguli de ordine bisericească”. Iar oamenii care au semnat aceste texte aveau o mărturisire de credință comună, lungă și precisă, care este aproape cea de la Westminster. Independentismul secolului al XVII-lea este o doctrină despre guvernarea bisericii, nu o respingere a mărturisirilor și nici a bisericii universale.

Unde a dus. Dar un principiu nu rămâne acolo unde îl lasă cei care îl formulează. Dacă nicio biserică nu are autoritate asupra alteia, sfatul trimișilor îl obligă numai pe cel care vrea să-l asculte; iar dacă congregația primește totul nemijlocit de la Hristos, nu o obligă nici mărturisirea de credință a celorlalte. Rămânea o singură frână, care era convingerea comună, și era de ajuns ca aceasta să lipsească pentru ca fiecare neînțelegere să se sfârșească într-o biserică nouă.
Locul unde s-a văzut aceasta a fost America. Între 1790 și 1840, în trezirile pe care istoricii le numesc A Doua Mare Trezire, bisericile care au crescut cel mai mult la frontieră au fost cele baptiste și cele metodiste, iar din acei ani au ieșit pe deasupra mișcări cu totul noi, precum adventismul și restauraționismul. Acesta din urmă este cazul cel mai limpede. În 1804, în Kentucky, un grup de slujitori care veneau din prezbiterianism și-a dizolvat propriul prezbiteriu printr-un document care respingea folosirea „dezbinătoare” a Mărturisirii de la Westminster, apăra guvernarea fiecărei congregații prin ea însăși și nu voia alt nume decât cel de „creștini”. Deviza lor avea să ajungă: niciun crez în afară de Hristos, nicio carte în afară de Biblie. Ceea ce independentismul făcuse cu sinoadele, restauraționismul a făcut cu mărturisirile. Despre acei ani, și despre ceea ce au făcut ei cu prezbiterianismul, tratează un articol din secțiunea revizuirilor.
Nu ar fi exact să punem totul pe seama acestei cauze. Metodiștii, care au crescut la fel de mult ca baptiștii, nu erau independenți; prezbiterienii s-au dezbinat de mai multe ori deși aveau sinoade; și au cântărit de asemenea dispariția bisericilor oficiale, frontiera și spiritul democratic al noii republici. Dar între cauzele fărâmițării protestantismului, care este astăzi trăsătura lui cea mai vizibilă, aceasta este dintre cele mai mari: acolo unde fiecare congregație este suverană, dezbinarea nu costă nimic.

Ce arată. Că chestiunea de fond dintre Westminster și cele două fiice ale sale nu este botezul, nici măcar sinoadele, ci ce este biserica vizibilă: un trup căruia Hristos i-a dat slujire și guvernare, sau suma congregațiilor care le-au primit fiecare în parte. Adunarea răspunsese cu exemplul bisericii Ierusalimului, care consta din mai multe congregații decât una, sub o singură guvernare, și cu Faptele Apostolilor 15:2,4,6, unde o adunare de apostoli și de bătrâni hotărăște într-o chestiune care nu era a unei singure biserici.
Și arată încă un lucru, care se leagă de secțiunea revizuirilor. Textul cu care prezbiterienii americani au înlocuit în 1788 paragraful despre magistrat vorbește despre „membrii voluntari ai oricărei denominații de creștini”. Este limbajul de la Savoy, nu cel de la Westminster: biserica drept asociație a celor care consimt. Prezbiterienii și-au păstrat sinoadele, dar acceptaseră deja ideea de biserică ce le făcea de prisos.

Surse. Platforma de la Savoy, după comparația tabelară citată pe pagina de început a secțiunii; Forma de guvernare prezbiteriană a Bisericii, de pe acest site; articolele de la Schleitheim (1527), lucrările lui Robert Browne (1582) și Platforma de la Cambridge (1648), după textele și titlurile lor; pentru restauraționism, „Testamentul” prezbiteriului din Springfield (1804).