Scriptura, decretul și mântuirea: retușurile

Scriptura, decretul și mântuirea: retușurile | Savoy și Londra față în față cu Westminster - Standardele Westminster

Ce se schimbă. În primele nouăsprezece capitole niciuna dintre cele două mărturisiri nu suprimă și nu contrazice nimic din Westminster, cu o excepție care se va vedea. Ceea ce fac ele este să retușeze, și aproape întotdeauna pentru a adăuga. Retușurile cele mai însemnate sunt acestea.

Scriptura (capitolul I). Londra pune înaintea capitolului o frază care nu se află nici în Westminster, nici în Savoy: „Sfânta Scriptură este singura regulă suficientă, sigură și infailibilă a oricărei cunoașteri, credințe și ascultări mântuitoare”. Savoy, la rândul ei, retușează ultimul paragraf. Westminster spunea că judecătorul suprem al oricărei controverse este „Duhul Sfânt, care vorbește în Sfânta Scriptură”; Savoy spune că este „Sfânta Scriptură dată de Duhul”, și adaugă că pe ea „se reazemă în cele din urmă credința noastră”. Londra copiază aceasta.

Îndreptățirea (capitolul XI). Savoy precizează ceea ce Westminster lăsase în termeni generali. Acolo unde acesta vorbește despre punerea în cont a „ascultării și satisfacerii dreptății împlinite de Hristos”, Savoy spune: „ascultarea activă a lui Hristos față de întreaga lege, și ascultarea Lui pasivă în moartea Sa, ca întreaga și singura lor neprihănire”. Londra păstrează aceasta. Este doctrina de la Westminster, spusă mai amănunțit.

Pocăința (capitolul XV). Savoy îl scrie din nou, iar Londra îl copiază. Nu se schimbă doctrina, ci felul de a pune problema: începe cu cei aleși care se întorc la Dumnezeu la vârsta adultă și cu purtarea de grijă pe care legământul harului o are pentru credinciosul care cade, acolo unde Westminster începea prin a defini pocăința.

Credința și siguranța (capitolele XIV și XVIII). Savoy adaugă că credința mântuitoare, chiar în cel mai mic grad al ei, este de altă natură decât credința celor care cred numai pentru o vreme; și întemeiază siguranța, înainte de orice altceva, „pe sângele și pe neprihănirea lui Hristos, revelate în Evanghelie”. Londra urmează primul lucru și îl apropie din nou pe al doilea de textul de la Westminster.

Westminster, capitolul III:
III. Prin hotărârea lui Dumnezeu și cu scopul manifestării gloriei Sale, unii oameni și îngeri sunt predestinați și rânduiți dinainte la viața veșnică, iar alții sunt hotărâți dinainte pentru moartea veșnică.
VII. În privința celorlalți oameni, Dumnezeu a găsit cu cale, după sfatul de nepătruns al voii Sale, prin care El dă sau Își înfrânează mila după cum dorește, pentru gloria puterii Sale suverane asupra făpturilor create de El, să-i treacă cu vederea și să-i rânduiască pentru necinste și mânie din cauza păcatului lor, pentru lauda dreptății Sale glorioase.

Londra, capitolul III:
III. Prin hotărârea lui Dumnezeu și cu scopul manifestării gloriei Sale, unii oameni și îngeri sunt predestinați sau hotărâți dinainte la viața veșnică prin Isus Hristos, pentru lauda harului Său glorios; ceilalți sunt lăsați să lucreze în păcatul lor spre dreapta lor osândire, pentru lauda dreptății Sale glorioase.
(Paragraful VII nu există.)

Decretul (capitolul III): excepția. Savoy păstrează capitolul întocmai. Londra îl atinge în punctul cel mai delicat. Nu mai spune că ceilalți sunt „hotărâți dinainte pentru moartea veșnică”, ci că sunt „lăsați” în păcatul lor; și suprimă în întregime paragraful VII, cel care afirmă că Dumnezeu a voit să treacă cu vederea restul omenirii. De asemenea, scoate din paragraful V cuvintele care exclud credința sau faptele prevăzute drept cauză a alegerii, deși păstrează că nu există în făptură nicio condiție și nicio cauză care să-L determine pe Dumnezeu.

Ce arată. Savoy nu slăbește cu nimic doctrina harului; dimpotrivă, o ascute: ascultare activă pusă în cont, credință mântuitoare deosebită ca specie, siguranță întemeiată pe sângele lui Hristos. Cine ar căuta în 1658 un calvinism coborât nu îl va găsi. Londra moștenește toate acestea. Dar în privința decretului face un pas pe care Savoy nu l-a făcut: mărturisește alegerea fără nicio reținere și lasă reprobarea în forma ei cea mai blândă, cea a unei simple lăsări. Nu neagă ceea ce Westminster afirmă; încetează să o spună. Adunarea citase pentru acel paragraf Romani 9:17,18, Romani 9:21,22 și Matei 11:25,26, și îl redactase cu grijă: cauza osândirii este păcatul, dar trecerea cu vederea este voia lui Dumnezeu. Este greu să nu vezi în suprimare același scrupul care, două secole mai târziu, avea să-i ducă pe prezbiterienii americani la Declarația lor din 1903.