Cenzurile și sinoadele

Ce se schimbă. Sunt singurele două capitole de la Westminster pe care Savoy și Londra le suprimă în întregime: al XXX-lea, despre cenzurile bisericești, și al XXXI-lea, despre sinoade și concilii. Nu este o uitare și nici o prescurtare. Ceea ce afirmau aceste capitole este negat, articol cu articol, în platforma de la Savoy și în capitolul de la Londra despre biserică.
Westminster spunea că ține de sinoade „să determine, ca slujitori, controversele legate de credință”, „să stabilească reguli” și „să primească plângeri”, și că hotărârile lor, dacă sunt în armonie cu Cuvântul, trebuie primite „cu reverență și supunere”. Savoy răspunde că un sinod poate numai să dea sfat, și că nu există sinoade permanente, nici subordonate unele altora. Londra spune același lucru și ocolește până și cuvântul: nu mai vorbește despre „sinod sau conciliu”, ci despre biserici care „se întrunesc prin trimișii lor”.
Cât despre cenzuri, ele nu dispar: trec la congregație. Platforma de la Savoy declară că puterea de a cenzura își are locul în fiecare biserică particulară și îi privește numai pe proprii ei membri, și că Hristos nu a dat niciunui sinod puterea de a excomunica.

De ce. Savoy o explică în prefața ei, iar explicația are două părți. Cea dintâi este un precedent: Parlamentul englez lăsase deja pe dinafară aceste două capitole când a aprobat Mărturisirea în 1648, iar acel text al Parlamentului este cel pe care îl urmează Savoy. A doua este un principiu: nu se cuvine să fie puse într-o mărturisire de credință chestiuni de disciplină și de guvernare care sunt „în dispută între oameni ortodocși și sănătoși în credință”, pentru că nimic nu aprinde mai mult dezbinările dintre frați decât prefacerea deosebirilor lor în articol de credință. De aceea, ceea ce privește ordinea bisericii ei îl pun deoparte, în platformă.
Motivele Parlamentului și cele ale independenților nu erau, totuși, aceleași. Parlamentul nu voia o biserică cu tribunale proprii care să nu depindă de el; independenții nu voiau tribunale deasupra congregației.

Ce arată. Că cele două capitole cele mai discutate ale Mărturisirii au fost astfel din prima zi și din amândouă părțile. Parlamentul le-a respins pentru că dădeau prea mult bisericii în fața Statului; independenții, pentru că dădeau prea mult bisericii întrunite în fața congregației. Argumentul de la Savoy, că ceea ce este disputat între ortodocși nu trebuie să fie articol de credință, este serios; dar dovedește prea mult, pentru că însăși platforma ei hotărăște aceleași dispute, numai că în sens contrar și într-un alt document. Adunarea le întemeiase pe Faptele Apostolilor 15:2,4,6 și Faptele Apostolilor 15:27-31: la Ierusalim, o adunare de apostoli și de bătrâni a soluționat o controversă și și-a trimis „hotărârile” bisericilor, care le-au primit. Savoy citește același pasaj și vede un sfat; Westminster vede un tribunal.
Este aici și o ironie care se cuvine notată. În secțiunea revizuirilor s-a văzut că prezbiterienii americani au păstrat capitolul despre sinoade și l-au scos din el pe magistrat. Savoy făcuse contrariul: a păstrat magistratul, deși îngrădit, și a scos sinoadele. Niciunul dintre cei doi nu a rămas cu Mărturisirea întreagă.
Ceea ce stă în spatele suprimării nu este o chestiune de procedură, ci o idee despre biserică. Despre ea tratează ultimul articol.