Baptiștii englezi și anabaptiștii

Numele. „Anabaptist” înseamnă „rebotezător”. În secolul al XVI-lea au fost numiți astfel cei care, în Elveția, Germania și Țările de Jos, respingeau botezul copiilor și îi botezau din nou pe cei care îl primiseră. Numele a rămas legat pentru totdeauna de cele petrecute la Münster în 1534 și 1535, și de alte doctrine ale acelor grupuri: că creștinul nu poate fi magistrat, nici nu poate jura, nici nu poate pune mâna pe sabie, iar în unele cazuri că bunurile trebuie să fie comune. Mărturisirea de la Westminster îi are în vedere în mai multe capitole, chiar dacă nu îi numește: când afirmă că îi este îngăduit creștinului să primească slujba de magistrat și să poarte război, că jurământul legitim este parte a închinării, că comuniunea sfinților nu ia nimănui proprietatea asupra bunurilor sale și că copiii credincioșilor trebuie botezați.

Tăgăduirea. Baptiștii englezi au respins întotdeauna acest nume. În octombrie 1644, în vreme ce Adunarea de la Westminster delibera la mică depărtare, șapte biserici din Londra și-au publicat prima mărturisire de credință, iar chiar în titlu ele se înfățișează ca biserici „numite îndeobște, deși pe nedrept, anabaptiste”. Scopul era acesta: să arate că erau ortodocși și reformați, și că nu aveau nimic de-a face cu Münster.

Învinuirea. Contemporanii lor nu i-au crezut, iar printre aceștia se aflau oameni ai Adunării înseși. Daniel Featley, care fusese membru al ei, a publicat împotriva baptiștilor o carte al cărei titlu se poate traduce „Cufundătorii, cufundați”. Robert Baillie, unul dintre comisarii scoțieni, a scris o alta, cu teza în titlu: „Anabaptismul, adevăratul izvor al independentismului, al brownismului, al antinomianismului și al familismului”.

Obârșia. Istoricii deosebesc astăzi două lucruri care atunci se amestecau.
Bisericile baptiste engleze nu se trag din cele anabaptiste de pe continent. Ele se nasc din separatismul englez: din puritani care, încredințați că Biserica Angliei nu se putea reforma, au ieșit din ea pentru a forma congregații proprii, și care mai târziu au ajuns la concluzia că nici botezul ei nu era valid. Aceasta este părerea cea mai răspândită, și cea mai bine întemeiată.
Dar înrâurirea anabaptistă este reală, și este documentată în ambele ramuri. Cea dintâi, a baptiștilor generali, de doctrină arminiană, se naște la Amsterdam în 1609, printre separatiști englezi aflați în exil. Păstorul lor, John Smyth, s-a botezat pe sine însuși și i-a botezat apoi pe ceilalți; încredințat mai târziu că acel lucru nu fusese valid, a cerut să se unească cu menoniții, iar o parte din grupul său a sfârșit printre ei. Cei care nu au vrut, cu Thomas Helwys, s-au întors în Anglia în 1612.
A doua, a baptiștilor particulari, de doctrină calvinistă, care este cea care a redactat Mărturisirea de la Londra, iese dintr-o biserică independentă din Londra în deceniul 1630. Pe la 1641, unii dintre membrii ei au ajuns la concluzia că botezul trebuia să fie prin cufundare, și cum nimeni în Anglia nu îl practica astfel, l-au trimis pe unul dintre ei, Richard Blunt, care știa olandeza, la Rhynsburg, în Olanda, să trateze cu o comunitate înrudită cu menoniții care boteza în acest fel. La întoarcere, Blunt l-a botezat pe un altul, iar ei doi, pe ceilalți.

Ce spun textele. Compararea mărturisirilor îngăduie să se precizeze în ce se îndepărtează baptiștii de anabaptiști și în ce se potrivesc cu ei.
Se îndepărtează în tot ceea ce a făcut odios acel nume, iar Mărturisirea de la Londra o mărturisește cu cuvintele de la Westminster. Menține că Dumnezeu i-a rânduit pe magistrați, că creștinul poate fi magistrat și că poate purta război în ocazii drepte. Menține că jurământul legitim este parte a închinării religioase și că trebuie făcut atunci când îl impune o autoritate legitimă. Și face ceva încă mai grăitor: Savoy suprimase paragraful de la Westminster care spune despre comuniunea reciprocă a sfinților că nu ia și nu încalcă în niciun fel „dreptul fiecărei persoane de a dispune liber de bunurile și posesiunile proprii”, iar Londra, care aproape în toate urmează textul de la Savoy, merge să caute această clauză la Westminster și o pune la loc. Congregaționaliștii nu aveau nevoie de ea; baptiștii, da.
Se potrivesc, în schimb, în ceea ce definește anabaptismul: că copiii nu trebuie botezați, că cine a fost botezat în copilărie trebuie să se boteze când își mărturisește credința, și că biserica vizibilă se alcătuiește numai din cei ce mărturisesc. În aceasta Mărturisirea de la Londra nu se mărginește să se îndepărteze de Westminster: spune contrariul.

Ce arată. Că baptiștii englezi au respins numele, dar au păstrat lucrul. Nu s-au născut din anabaptiști, și aveau dreptate să o tăgăduiască; nu erau cei de la Münster, și aveau dreptate să protesteze. Dar au ajuns, pe drumul lor propriu și cu ajutorul acelora, la doctrina despre botez și despre biserică ce dăduse nume anabaptismului, și au mărturisit-o în 1677 înăuntrul unui text care în tot restul este cel de la Westminster. De aceea teologii Adunării nu greșeau cu totul numindu-i astfel, nici ei respingând numele: unii priveau la botez, iar ceilalți la Münster.
Deosebirea față de anabaptiștii de pe continent este, cu toate acestea, mult mai mare decât asemănarea. Un baptist al Mărturisirii de la Londra mărturisește decretul lui Dumnezeu, îndreptățirea numai prin credință, perseverența sfinților și legea morală ca regulă de viață, cu aceleași cuvinte ca un prezbiterian. În aproape toate capitolele ei el este un fiu al Westminsterului. Încetează să mai fie în două puncte; dar acestea două sunt biserica și botezul.

Surse. Pentru obârșia baptiștilor englezi și călătoria lui Richard Blunt, așa-numitul manuscris Kiffin, așa cum îl rezumă istoricii baptiști; pentru mărturisirea din 1644 și lucrările lui Featley și Baillie, înseși titlurile lor.