Magistratul, jurământul și căsătoria

Magistratul, jurământul și căsătoria | Savoy și Londra față în față cu Westminster - Standardele Westminster

Westminster, capitolul XXIII:
III. Dregătorul civil nu trebuie să-și asume dreptul de a administra Cuvântul și sacramentele, sau puterea cheilor Împărăției Cerurilor. Totuși, el are autoritatea și datoria să mențină ordinea, astfel ca unitatea și pacea să fie păstrate în biserică, astfel încât adevărul lui Dumnezeu să fie păstrat curat și în întregime, ca toate blasfemiile și ereziile să fie suprimate, toate stricăciunile și abuzurile în închinare și disciplină să fie prevenite sau reformate, și toate rânduielile lui Dumnezeu să fie așezate, administrate, și respectate corect. Pentru o mai bună îndeplinire a acestor îndatoriri, el are puterea de a convoca sinoade, să fie prezent la acestea și să poarte grijă pentru ca orice este decis de ele să fie în acord cu voia lui Dumnezeu.

Savoy, capitolul XXIV:
III. Deși magistratul este dator să-i încurajeze, să-i sprijine și să-i ocrotească pe cei ce mărturisesc Evanghelia și însăși mărturisirea Evangheliei, și să conducă și să rânduiască administrarea civilă într-o cuvenită subordonare față de interesul lui Hristos în lume, și, în acest scop, să poarte grijă ca oameni cu minte și purtare stricate să nu publice și să nu răspândească fără frâu blasfemii și erori care prin însăși natura lor răstoarnă credința și nimicesc negreșit sufletele celor ce le primesc; totuși, în acele deosebiri cu privire la doctrinele Evangheliei sau la căile închinării înaintea lui Dumnezeu care se pot ivi între oameni care își exercită o conștiință bună, o arată în purtarea lor și țin temelia, fără a-i tulbura pe alții în căile sau în închinarea lor, care se deosebesc de ale lor, magistratul nu are, sub Evanghelie, nicio împuternicire de a le îngrădi libertatea.

Londra, capitolul XXIV:
(Paragraful nu există. Capitolul trece de la al II-lea la cel care urmează.)
III. Magistrații civili fiind rânduiți de Dumnezeu pentru scopurile mai sus arătate, suntem datori să ne supunem lor în Domnul în toate lucrurile îngăduite pe care le poruncesc, nu numai de frica mâniei, ci și din pricina conștiinței; și suntem datori să facem cereri și rugăciuni pentru împărați și pentru toți cei ce sunt în autoritate, pentru ca sub ei să ducem o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu toată cinstea.

Magistratul. Sunt trei poziții, și se cuvine să le deosebim, pentru că de obicei sunt confundate. Westminster îi dă magistratului datoria de a păstra adevărul și de a suprima erezia. Savoy nu i-o ia: îl obligă mai departe să ocrotească Evanghelia și să împiedice răspândirea blasfemiilor și a erorilor care răstoarnă credința. Ceea ce face este să pună o limită: între cei care „țin temelia”, magistratul nu poate îngrădi libertatea din pricina unor deosebiri de doctrină sau de închinare. Este toleranța celor care sunt de acord în ceea ce este esențial, nu neutralitatea Statului. Londra, în schimb, nu spune nimic: suprimă paragraful, iar despre datoria magistratului față de biserică nu rămâne niciun cuvânt. Păstrează, ce-i drept, primele două paragrafe: că Dumnezeu i-a rânduit pe magistrați, și că îi este îngăduit creștinului să exercite această slujbă și să poarte război în ocazii drepte.

Libertatea de conștiință. În capitolul anterior, cele două mărturisiri suprimă în întregime paragraful IV de la Westminster, cel care se încheie spunând că cei care răspândesc erori nimicitoare pentru pacea bisericii pot fi trași la răspundere și sancționați „prin disciplina bisericii și prin autoritatea conducătorilor civili”. Savoy îl omite urmând Parlamentul, și arată motivul în prefața ei: era una dintre acele „afirmații îndoielnice, și atât de nepotrivite pentru o mărturisire de credință”, pe care Camerele găsiseră cu cale să le lase deoparte. Prezbiterienii americani aveau să scoată în 1788 numai ultimele cuvinte ale paragrafului.

Jurământul. Savoy păstrează capitolul. Londra îl prescurtează, iar printre cele pe care le scoate se află fraza pe care biserica prezbiteriană din nordul Statelor Unite avea să o suprime în 1903: „este păcat să fie refuzat un jurământ cu privire la orice lucru bun și drept, fiind impus de o autoritate legitimă”. Ca și atunci, datoria rămâne în paragraful anterior, pe care Londra îl menține: jurământul legitim, impus de o autoritate legitimă în chestiuni de însemnătate, „trebuie făcut”. Scoate de asemenea că jurământul obligă „chiar dacă este în pierderea celui ce l-a făcut” și chiar dacă a fost făcut „către eretici sau păgâni”.

Căsătoria. Savoy suprimă ultima frază a paragrafului IV, despre căsătoria cu rudele soțului sau ale soției, și paragrafele V și VI, despre adulter și divorț. Londra face la fel. Și aici Savoy urmează Parlamentul, care omisese „o mare parte” a capitolului; iar cea dintâi dintre aceste suprimări este cea pe care aveau să o facă prezbiterienii americani în 1887.

Ce arată. Că nimic din ceea ce au făcut revizorii americani nu era nou. Clauza despre magistrat, cea despre jurământ și cea despre căsătorie căzuseră deja, una câte una, în Anglia, chiar în secolul Adunării: mai întâi în Parlamentul care o convocase, și apoi în mâinile unor oameni de aceeași teologie cu ea.
Dar drumul are trepte, iar textele îngăduie ca ele să fie măsurate. Savoy încă vrea un magistrat care să ocrotească Evanghelia și să reprime blasfemia; cere libertate numai pentru cei care sunt de altă părere în lucrurile de al doilea rând, ceea ce era chiar cazul ei. Londra nu-i mai cere nimic magistratului și nici nu-i atribuie nimic: tace. Iar textul american din 1788 va preface această tăcere în doctrină: magistratul nu trebuie să dea întâietate niciunei denominații. De la toleranța fraților s-a trecut la tăcere, iar de la tăcere la neutralitate.
În favoarea celor de la Savoy și de la Londra trebuie spus că scriau de cealaltă parte a sabiei: ei erau disidenții pe care magistratul îi prigonea, și aveau să fie și mai mult după 1660. Aceasta explică schimbarea; nu hotărăște dacă Adunarea, care cita Isaia 49:23 și 2 Cronici 19:8-11, citea bine Scriptura.